ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1778/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, prin încheierea pronunțată la data de 27 septembrie 2004, în dosarul nr. 242/2004/CCA, a dispus, conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea acțiunii formulate de reclamanții G.F. și G.M., în contradictoriu cu Guvernul României - Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001. Prin aceeași încheiere s-a dispus trimiterea reclamației administrative formulate de cei doi reclamanți, în sensul eliminării tezei finale a pct. B din art. 1 a H.G. nr. 498/2003, precum și a cererii de intervenție promovată de Ministerul Administrației și Internelor, către Guvernul României - Secretariatul General, pentru soluționare.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut că petenții au formulat o reclamație administrativă vizând actul normativ atacat, respectiv H.G. nr. 498/2003, adresată Guvernului României, însă aceasta nu a fost soluționată. Drept urmare, instanța de fond a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dat fiind faptul că dreptul de petiționare al reclamantei nu a fost valorificat, întrucât organul administrativ căruia i-a fost adresată plângerea, nu a soluționat-o. Împotriva acestei încheieri de suspendare, a declarat recurs, Guvernul României, în conformitate cu prevederile art. 244 1 C. proc. civ., criticând măsura dispusă de instanța de fond, ca fiind nelegală și netemeinică.

În dezvoltarea motivului de recurs formulat, recurentul a arătat că a dobândit calitatea procesuală de pârât în acțiunea introdusă de reclamanții G.F. și G.M., urmare a invocării excepției lipsei calității procesuale pasive, de către pârâta inițială, Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, la termenul de judecată din data de 26 aprilie 2004, când instanța a luat act de precizarea acțiunii reclamanților, în sensul că înțeleg să se judece cu emitentul actului contestat, care este Guvernul României. S-a mai arătat de către recurent, că nici una din excepțiile invocate, vizând admisibilitatea acțiunii, îndeplinirea procedurii prealabile, în raport cu prevederile Legii nr. 29/1990, precum și tardivitatea, nu au fost practic discutate și soluționate, întrucât instanța a aplicat, referitor la excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, că sunt aplicabile dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. și drept urmare, a suspendat judecarea cauzei și a hotărât trimiterea reclamației administrative a reclamanților, spre soluționare, la Guvernul României. În fine, recurentul a mai arătat că în speță prevederile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., nu puteau fi aplicate, întrucât formularea reclamației administrative și soluționarea sa se realizează în condițiile legii speciale, care este Legea nr. 29/1990, potrivit cu care procedura prealabilă reprezintă o condiție pentru declanșarea procedurii judiciare și, deci, pentru sesizarea instanței. Examinând încheierea atacată, în raport cu criticile formulate prin recursul de față, ca și prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține că recursul de față este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerațiuni: Potrivit art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., instanța poate suspenda judecata unei cauze, când soluționarea acesteia depinde în tot sau în parte, de existența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Acest text nu putea fi aplicat în cauza privind pe reclamanții-intimați, formulată în contradictoriu cu recurentul-pârât, în primul rând datorită faptului că nu este îndeplinită cerința textului menționat, potrivit cu care trebuie să existe două „judecăți”, respectiv două procese concomitente; existența sau inexistența dreptului trebuie să facă deja obiectul unei alte „judecăți”. Este evident că în cauză, o astfel de cerință nu este îndeplinită.

Mai mult, instanța de contencios administrativ, învestită cu soluționarea unei cereri potrivit Legii speciale nr. 29/1990, avea obligația să examineze și să se pronunțe asupra excepțiilor invocate și mai cu seamă cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, invocată tocmai pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, care potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990, reprezintă o condiție pentru declanșarea procedurii judiciare și respectiv pentru sesizarea instanței de contencios administrativ. În loc să procedeze în acest mod, instanța a dispus suspendarea cauzei, cu indicația de a se soluționa reclamația administrativă, în afara sistemului judiciar, măsură care apare ca fiind nelegală, în raport cu prevederile legale sus menționate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa încheierea de suspendare și în baza art. 313 C. proc. civ., va trimite cauza, spre continuarea judecății, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva încheierii din 27 septembrie 2004 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ. Casează încheierea atacată și trimite dosarul, spre continuarea judecății, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2005.