ÎCCJ, Decizia nr. 59/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 10 decembrie 2002, petiționarul I.M. a formulat plângere penală, cerând să fie cercetată C.E., judecător la Curtea de Apel Craiova, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals și de neglijență în serviciu. Petiționarul a susținut, prin plângere, că magistratul menționat a motivat sentința civilă nr. 137 din 30 martie 1998, pronunțată în dosarul nr. 1008/A/1997, al Curții de Apel Craiova, referindu-se la probe neverificate, precum și că a soluționat greșit această cauză pe fond. Procurorul desemnat să examineze plângerea, prin rezoluția din 28 ianuarie 2003, dată în dosarul nr. 637/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorul C.E., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, 249 și 289 C. pen.

S-a învederat că din verificările efectuate a rezultat că hotărârea a fost pronunțată pe baza înscrisurilor depuse de părți la dosarul cauzei, iar în motivarea soluției s-a făcut referire la aceste înscrisuri. S-a mai relevat că susținerea formulată de petiționar, în sensul că unele înscrisuri nu ar fi veridice, nu este de natură a antrena răspunderea judecătorului, cât timp înscrisurile respective nu au fost contestate în cursul judecății. Făcându-se referire și la prevederile art. 3 din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, s-a subliniat că aceștia pronunță hotărârile pe baza convingerilor proprii, formulate în urma administrării probelor, iar modul în care apreciază probele și interpretează dispozițiile legii, nu poate constitui temei al răspunderii penale, câtă vreme nu se dovedește că s-a urmărit prejudicierea uneia dintre părți.

S-a mai arătat că hotărârile judecătorești pot fi cenzurate, potrivit legii, prin exercitarea căilor ordinare și extraordinare de atac, reformarea unei sentințe fiind de competența exclusivă a instanțelor de control judiciar. S-a subliniat, de asemenea, că petiționarul a formulat plângere, numai împotriva judecătorului de la prima instanță, deși soluția pronunțată de acesta a fost menținută de Curtea Supremă de Justiție, prin respingerea recursului. În urma comunicării rezoluției, I.M. a formulat la data de 4 martie 2003, plângere împotriva acesteia, solicitând să fie infirmată.

Anterior comunicării rezoluției, la data de 30 ianuarie 2003, același petiționar s-a adresat Procurorului general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, cu o nouă plângere penală, prin care, referindu-se la aspectele menționate în prima plângere, a solicitat să fie efectuate cercetări și față de L.V., B.V., I.N., judecători la Curtea Supremă de Justiție, precum și față de magistratul-asistent L.R., în legătură cu pronunțarea deciziei nr. 518 din 4 martie 1999, prin care secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție a respins recursul declarat de petiționar, împotriva sentinței civile nr. 137/1998, a Curții de Apel Craiova.

Prin rezoluția din 5 martie 2003, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a dispus respingerea, pe fond, a noii plângeri formulate de I.M., precum și completarea dispozitivului rezoluției din 28 ianuarie 2003, în sensul neînceperii urmăririi penale și față de L.V., B.V., I.N., judecători la Curtea Supremă de Justiție, precum și față de L.R., magistrat asistent la aceeași instanță, pentru infracțiunile prevăzute de art. 288, 289 și 249 C. pen. I.M. a formulat plângere, la data de 21 martie 2003, împotriva rezoluției procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, solicitând infirmarea acestei rezoluții și să se dispună începerea urmăririi penale față de magistrații împotriva cărora s-a plâns.

Prin rezoluția prim-adjunctului Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, din 31 martie 2003, s-a dispus respingerea plângerii formulate de I.M. împotriva rezoluției procurorului din 28 ianuarie 2003, precum și a rezoluției procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică din 5 martie 2003. Motivându-se, s-a învederat că ambele rezoluții, la care se referă plângerea, sunt legale și temeinice și că, în realitate, petiționarul nu este mulțumit de felul în care a fost soluționat procesul, dar pentru îndreptarea hotărârilor judecătorești, care eventual ar fi greșite, se pot exercita căile de atac prevăzute de lege, reformarea acestora fiind numai de competența instanțelor de control judiciar.

Împotriva acestei din urmă rezoluții, întemeindu-se pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul I.M. a formulat plângere la instanță. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 34 din 26 februarie 2004, a respins plângerea, ca neîntemeiată. S-a motivat că plângerea nu este fondată, întrucât din conținutul acesteia rezultă că, în realitate, petiționarul nu se referă la abuzuri din partea magistraților pe care i-a reclamat, ci critică hotărârile pe care aceștia le-au pronunțat. S-a subliniat, prin considerentele sentinței, că hotărârile judecătorești, fiind pronunțate pe baza propriilor convingeri ale judecătorilor, aprecierea dată de ei, probelor și interpretarea dispozițiilor legale aplicabile, în cauza dedusă judecății, nu pot constitui temei al răspunderii lor penale, cât timp nu s-a dovedit că s-a urmărit prejudicierea drepturilor uneia dintre părți.

Petiționarul I.M. a declarat recurs împotriva sentinței, susținând că instanța a comis o gravă eroare prin constatarea temeiniciei celor trei rezoluții, că nu s-a ținut seama că hotărârile la care el s-a referit, sunt motivate pe bază de probe false, neverificate, că dosarele nu au fost examinate de organele de urmărire penală și de instanță, precum și că în mod greșit s-a considerat că el a criticat doar hotărârile pronunțate. Conchizând, petiționarul a solicitat să se constate că, în realitate, a cerut efectuarea urmăririi penale față de magistrații împotriva cărora s-a plâns și judecarea acestora, pentru infracțiunile comise cu ocazia pronunțării hotărârilor. Ca urmare, s-a cerut casarea sentinței, infirmarea rezoluției prim-adjunctului procurorului general și trimiterea dosarului, la procuror, în vederea reluării sau începerii urmăririi penale.

Recursul nu este fondat. Din examinarea sentinței, în raport cu criticile formulate, se constată că prima instanță a arătat considerentele ce au impus concluzia că rezoluția din 31 martie 2003, a primului adjunct al Pprocurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este legală și temeinică. Ansamblul materialului probator administrat în cadrul actelor premergătoare, în mod deosebit conținutul hotărârilor la care petiționarul s-a referit, justifică neîndoielnic soluțiile adoptate prin cele trei rezoluții criticate.

În această privință, deși, prin specificul lor, actele premergătoare nu pot asigura decât verificări privind esența chestiunilor ce fac obiectul plângerilor, în cauză s-au efectuat, totuși, probe suficiente și de natură a lămuri problemele la care petiționarul s-a referit, încât examinarea lor a dat posibilitate procurorilor care au emis, succesiv, cele trei rezoluții, precum și primei instanțe, să adopte soluții corecte, bazate pe un material probator susceptibil să prevină producerea oricărei erori. Referirea prin rezoluțiile procurorilor și prin considerentele sentinței, la specificul hotărârilor judecătorești, pronunțate în conformitate cu convingea intimă a judecătorilor, formată pe baza probelor administrate, nu poate fi înlăturată doar pe motiv că petiționarul a manifestat suspiciuni de natură subiectivă, inerente unei părți interesate, cât timp nu există temeiuri că membrii completului ar fi urmărit să prejudicieze drepturile uneia dintre părți.

De aceea, în mod justificat, atât prin rezoluțiile succesive ale celor trei procurori, cât și prin sentință, s-a învederat că, în lipsa unor elemente care să îndreptățească neîndoielnic suspectarea judecătorilor de urmărirea prejudicierii drepturilor uneia dintre părțile în proces, nu se poate recurge la plângerea penală împotriva lor, ci trebuie exercitate căile specifice de atac împotriva hotărârilor judecătorești. A proceda altfel, ar însemna să fie înlăturat principiul egalității părților în proces, recurgerea abuzivă la plângerea penală îndreptată împotriva judecătorilor care nu au soluționat cauza în sensul dorit de o anumită parte, fiind un mijloc de presiune împotriva instanței, de natură a defavoriza părțile care nu s-au plâns și a crea atmosferă de suspiciune dăunătoare înfăptuirii actului de dreptate în cazul dedus judecății.

În consecință, constatându-se lipsa de temeinicie a criticilor aduse sentinței, de petiționarul I.M., urmează ca recursul declarat de acesta să fie respins, ca nefondat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul I.M. împotriva sentinței nr. 34 din 26 februarie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe petiționar să plătească statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2005.