ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1220/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 19 noiembrie 2003, reclamantul G.E. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 8514/7639 din 16 octombrie 2003, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că în mod greșit pârâta i-a respins cererea formulată în temeiul Legii nr. 189/2000, înlăturându-l de la beneficiul drepturilor stabilite în baza acestui act normativ.

Prin sentința civilă nr. 127 din 27 ianuarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantului G.E., a anulat hotărârea nr. 8514/7639 din 16 octombrie 2003, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada februarie 1941 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 martie 2003. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamantul a făcut pe deplin dovada că, începând cu luna februarie 1941, împreună cu familia, s-a refugiat din Târgu Mureș, în Alba Iulia și apoi, în Sibiu, unde a rămas până în februarie 1946. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, se susține că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, luând în considerare dovezi pe care acesta nu le-a prezentat comisiei de specialitate, la emiterea hotărârii atacate în contencios administrativ. Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege, fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Prin Normele pentru aplicarea O.G.

nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarație cu martori. Totodată, prin art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. În cauză, este necontestat că reclamantul a făcut dovada, prin declarațiile cu martori și înscrisurile depuse la dosar, că în perioada februarie 1941 - 6 martie 1945, s-a refugiat din teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat Ungariei, prin Dictatul de la Viena, în orașul Sibiu, și apoi în București.

În acest fel, reclamantul îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru a putea beneficia de drepturile acordate prin acest act normativ. Nu poate fi primită critica din recurs, potrivit căreia prima instanță a procedat în mod greșit, administrând în cauză mijloace de probă suplimentare, care nu au fost prezentate comisiei de specialitate, înainte ca aceasta să emită hotărârea atacată. În virtutea rolului său activ și ca urmare a faptului că normele procedurale permit acest lucru, instanța de fond a procedat corect, acceptând noile dovezi, în vederea aflării adevărului. Ca urmare, se constată că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, urmând a se respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 127 din 27 ianuarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2005.