ÎCCJ, Decizia nr. 45/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 45/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 91/P/2003 din

11 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a trimis în

judecată inculpatul M.H., pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor

prevăzute de art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

S-a reținut că, la data de 5

februarie 2003, după intrarea în România, conducând un autocamion cu destinația

Germania, inculpatul a fost depistat, la punctul vamal Giurgiu-Rutier, având

asupra sa cantitatea de 1,35 g opium, ascunsă în trusa de igienă personală.

Prin sentința penală nr. 37 din 12

februarie 2003, Tribunalul Giurgiu, secția penală, a condamnat inculpatul, la 3

ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen.,

raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 și 76

C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art.

3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 81 și 82 C. pen., a suspendat

condiționat executarea pedepsei de 3 ani închisoare, pe o durată de 5 ani

termen de încercare și a atras atenția inculpatului, asupra dispozițiilor art. 83

C. pen.

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. a) C. pen., a achitat inculpatul pentru infracțiunea

prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000;

- în baza art. 117 C. pen., a

interzis inculpatului, rămânerea pe teritoriul României, după ce hotărârea

penală va deveni definitivă.

Pentru a hotărî în sensul schimbării

încadrării juridice a faptei, instanța de fond a apreciat că intrarea propriu

zisă în țară are loc după ce se permite de către organele de vamă, trecerea de

vamă, și nu în momentul trecerii liniei ideale de hotar dintre România și

Bulgaria.

Reținând că inculpatul avea asupra

sa numai cantitatea de 1,35 g opium, care nu impunea existența unui mijloc de

transport pentru transportarea drogurilor, instanța de fond a apreciat că

infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, nu există.

La individualizarea pedepsei,

instanța de fond a avut în vedere gradul de pericol social al infracțiunii, dar

și împrejurările concrete ale săvârșirii faptei și persoana inculpatului, în

raport cu care în favoarea sa pot fi reținute circumstanțe atenuante judiciare,

iar pedeapsa aplicată își poate realiza scopul și funcțiile, chiar și fără

privare de libertate.

Împotriva hotărârii primei instanțe

a declarat apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, privind greșita

schimbare a încadrării juridice și greșita achitare a inculpatului.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 161/A din 18 martie 2003, a respins apelul,

ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs, invocând

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 14, 17 și

17

1

teza a II-a C. proc. pen.

Parchetul a susținut că în mod

greșit s-a dispus în sensul schimbării încadrării juridice, a achitării

inculpatului, pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000

și reținerii în favoarea inculpatului, a circumstanțelor atenuante judiciare.

Prin decizia nr. 391 din 22 ianuarie

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul și a

casat hotărârile pronunțate în cauză, numai cu privire la încadrarea juridică

și cuantumul pedepsei aplicate.

În temeiul art. 334 C. proc. pen., a

schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracțiunile prevăzute de art. 2 alin.

(2) și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen., în infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu menținerea

art. 74 și 76 C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul M.H.,

la un an și 6 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen., a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3

ani și 6 luni și a atras atenția inculpatului, asupra dispozițiilor art. 83 C.

pen.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a apreciat că în situația în care trecerea peste frontieră a

drogurilor se face exclusiv pentru consum propriu, fapta se încadrează în

prevederile art. 4 din Legea nr. 143/2000, care absoarbe în conținutul său, și

trecerea drogurilor peste frontieră.

Împotriva celor trei hotărâri

pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin.

(1) partea I pct. 7 C. proc. pen.

S-a susținut că faptelor săvârșite

de inculpat li s-a dat o greșită încadrare juridică într-o singură infracțiune

prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, în loc de infracțiunile prevăzute

de art. 3 alin. (2) și art. 4 din același act normativ, cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen. Drept urmare, hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea legii.

În concluzie, Procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, în

rejudecare, schimbarea încadrării juridice dată faptelor.

Examinând cauza, în raport cu

criticile formulate și cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 91/P/2003 din

11 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a trimis în

judecată, inculpatul menționat, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

2 alin. (2) și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Prin admiterea recursului declarat

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei pronunțate

în apel și schimbarea încadrării juridice, inculpatul M.H. a fost condamnat

definitiv pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000.

Prin recursul în anulare se solicită

schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin actul de sesizare, în

infracțiunile prevăzute de art. 3 alin. (2) și art. 4 din Legea nr. 143/2000 și

condamnarea inculpatului pentru săvârșirea în concurs real a acestora.

Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul

penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care

constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune,

să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu

fie trasă la răspundere”.

Din economia textului legal

menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit, exclusiv, ca o

activitate de represiune, ci ca o activitate desfășurată pentru tragerea la

răspundere, doar a persoanei care a comis o infracțiune.

Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin.

(2) C. pen., „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc.

pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de

judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de

probe”.

În fine, potrivit art. 52 C. pen., „pedeapsa

este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul

pedepsei este prevenirea de noi infracțiuni”.

Așadar, în raport cu textele legale

menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să

armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, încât orice

persoană să fie trasă la răspundere, corespunzător vinovăției sale, pentru

infracțiunea realmente săvârșită.

În acest context, încadrarea

juridică legală a faptei reprezintă o condiție sine qua non a realizării scopului

procesului penal.

Greșita încadrare juridică aduce

grave atingeri intereselor persoanelor și autorității justiției penale.

Drept urmare, numai prin încadrarea

juridică corectă se asigură desfășurarea represiunii penale în limitele legii

și se garantează respectarea drepturilor și interesele legitime ale

persoanelor.

Încadrarea juridică apare ca fiind

legală, numai în situația stabilirii concordanței depline între fapta concretă

săvârșită de inculpat și norma penală specială care incriminează acea faptă, precum

și în raport cu dispozițiile generale aplicabile faptei și făptuitorului.

În cauză, în raport cu situația de

fapt reținută necontestat, este supusă examinării, încadrarea juridică a faptei

comise de inculpatul menționat, în raport cu dispozițiile art. 2 și 3 din Legea

nr. 143/2000, ori art. 4 din același act normativ.

Dispozițiile Legii nr. 143/200,

aplicate în cauză de instanțele de judecată, prin hotărârile atacate și cele

apreciate, ca aplicabile, de titularul recursului în anulare, au următoarea formulare:

„Art. 2 alin. (1): Cultivarea,

producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea,

oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu,

trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni

privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare

de la 3, la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)

au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10, la 20

ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 3 alin. (1): Introducerea sau

scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără

drept, se pedepsesc cu închisoare de la 10, la 20 ani și interzicerea unor

drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute în alin.

(1), privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 15, la 25

ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 4 alin. (1): Cultivarea,

producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea,

cumpărarea sau deținerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept,

se pedepsește cu închisoare de la 6 luni, la 2 ani sau amendă.

(2) Dacă faptele privesc droguri de

mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 2 ,la 5 ani”.

Din examinarea dispozițiilor art. 2

și 4 din lege, rezultă un număr comun de operațiuni ce se constituie în

modalități de săvârșire al celor două infracțiuni distincte, și anume, „cultivarea,

producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea,

cumpărarea”,

identitate ce impune stabilirea distincției dintre cele

două infracțiuni.

Această distincție este dată de

particularizarea acestora, prin scop și modalități de săvârșire, astfel cum

rezultă din textul dispozițiilor legale menționate.

În cazul primului text, scopul

privește realizarea traficului, ce nu implică întotdeauna un contact nemijlocit

sau permanent al făptuitorului, cu substanța stupefiantă traficată, cu

consecința menținerii consumului ilicit în anumite limite .

În cazul celei de a doua infracțiuni,

scopul îl constituie consumul propriu și presupune întodeauna contactul

nemijlocit cu drogurile deținute în acest scop.

În consecință, în raport cu

conținutul actelor concrete săvârșite, cele două infracțiuni de sine stătătoare

pot fi săvârșite și în concurs real, în măsura în care subiectul activ al

infracțiunii de trafic de droguri este, totodată, consumator.

Sunt excluse, însă, aceleași

considerente, cu referire la raportul dintre art. 3 și 4 din Legea nr. 143/2000,

față de împrejurarea că această din urmă dispoziție legală are ca scop

prevenirea și combaterea traficului transfrontalier de droguri, infracțiune cu

un potențial de pericol social sporit, dat de internaționalizarea și amploarea

traficului de droguri.

În raport cu situația de fapt expusă,

stabilită corespunzător materialului probator administrat în cauză, se constată

că încadrarea juridică este legală, așa încât în cauză nu este incident cazul

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., corespunzător

temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 din același cod,

invocat de titularul recursului în anulare.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 414

1

alin. (1), raportat la art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 37 din 12 februarie 2003

a Tribunalului Giurgiu, deciziei penale nr. 161 din 18 martie 2003, a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și deciziei nr. 391 din 22 ianuarie 2004,

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpatul M.H.

Suma de 400.000 lei, reprezentând

onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din

fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.