ÎCCJ, Decizia nr. 319/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 319/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 153 din 18
februarie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe
inculpatul A.M. la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de
art. 4 din Legea nr. 143/2000.
Prin aceeași hotărâre, în baza art.
118 lit. e) C. pen., coroborat cu art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,
instanța de fond a dispus confiscarea și distrugerea cantității de 1,9 g
heroină, în amestec cu cofeină.
Apelul declarat de inculpat
împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală
nr. 309/A, pronunțată la data de 27 mai 2003 în dosarul nr. 1455/2003 al Curții
de Apel București, secția a II-a penală.
Împotriva acestei din urmă hotărâri,
inculpatul a declarat recurs, pentru judecarea căruia s-a fixat termen la 16
octombrie 2003.
La data de 24 iulie 2003 s-a fixat,
din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării
inculpatului când cauza a fost amânată la 31 iulie 2003, în vederea realizării
procedurii de citare cu inculpatul.
La 31 iulie 2003, având în vedere că
măsura arestării preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de
procuror și prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o
hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând
și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160
d
C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpatului este legală
și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu
încă 30 zile.
La 31 iulie, 28 august și 25
septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din
nou, legalitatea măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate
la datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile,
până la 28 august 2003, 27 septembrie 2003 și apoi până la 16 octombrie 2003.
Împotriva încheierii din 28 august
2003 inculpatul A.M. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recursul este inadmisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1)
C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de
fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea
preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform
art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.
385
12
alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din
oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea
sau revocarea acestei măsuri”.
Dar, în timp ce prin alin. (2) din
același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea
preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod
corespunzător dispozițiile art. 160
b
și ale art. 160
c
alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu
recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160
d
C.
proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau
revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind, și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10
iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe
prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru
încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de
recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a
considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,
în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie
o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,
apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată
cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei
instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea
ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale
referitoare la competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., mai este
impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă
principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța
firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată
separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, pentru considerentele
ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de
inculpat, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va
respinge recursul ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin.
(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la
plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de
avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
inculpatul A.M. împotriva încheierii din 28 august 2003, pronunțată de Curtea
Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2891/2003, ca inadmisibil.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din
care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din
oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2003,
în ședință publică.