ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2328/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19

decembrie 1997 la Judecătoria Buhuși, P.M. și M.P. în calitate de moștenitori

legali a defunctului P.N. au chemat în judecată civilă Primăria orașului Buhuși

pentru a fi obligați să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul

compus din teren în suprafață de 220 mp și construcție, amplasate în Buhuși

județul Bacău.

Invocând dispozițiile de drept comun

privind dreptul de proprietate, cât și prevederile Legii nr. 112/1995,

reclamanții au susținut în esență că pârâta deține imobilul fără titlu valabil,

întrucât trecerea în proprietatea statului a bunului aparținând la acea dată

tatălui lor defunctul P.N., s-a făcut abuziv, prin aplicarea greșită a

Decretului nr. 92/1950.

Prin încheierea nr. 1347 din 17

martie 1998 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, în dosarul

nr. 363/1998, s-a dispus strămutarea judecății la Judecătoria Pașcani.

Astfel sesizată, aceasta din urmă

instanță prin sentința civilă nr. 2762 din 29 mai 1998, a admis acțiunea și a

obligat pe pârâta să restituie reclamanților în deplină proprietate și posesie

imobilul construcție compus din cinci încăperi situat în orașul Buhuși împreună

cu terenul pe care este amplasată clădirea în suprafață de 220 mp.

Pentru a hotărî astfel instanța de

fond a reținut din probele administrate în cauză, că imobilul proprietatea

autorului reclamanților de care acesta a fost deposedat forțat în anul 1949, a

fost preluat ulterior în proprietatea statului prin aplicarea greșită a

Decretului nr. 92/1950 întrucât în calitatea sa de funcționar public pensionar

proprietarul era exceptat de la naționalizare.

Stabilind nevalabilitatea titlului

statului, implicit al pârâtei pentru imobilul revendicat, prima instanță a

reținut totodată că schimbarea destinației, din locuință în sediul al unei

instituții publice s-a realizat în condiții nelegale de către organele

administrației locale.

Hotărârea menționată a fost

desființată de Tribunalul Iași prin decizia civilă nr. 1258 din 14 aprilie

1999, care admițând apelul declarat de Consiliul Local al orașului Buhuși a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel a socotit că asupra

hotărârii apelate nu s-ar fi putut exercita controlul judiciar datorită unor

neconcordanțe privind data menționată în încheierea întocmită la dezbaterea

cauzei în fond.

În rejudecare s-a dispus la cererea

părților citarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate

de pârât ca titular al dreptului de proprietate în baza căruia s-a dispus

trecerea imobilului în administrarea Ministerului Justiției.

Reținând ca întemeiată excepția

ridicată de Consiliul Local Buhuși pentru Primăria Buhuși privind lipsa

calității sale procesuale pasive, instanța de rejudecare prin sentința civilă

nr. 85 din 13 ianuarie 2000 a respins ca nefondată acțiunea și față de pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției.

De această dată prima instanță a

considerat că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului cu titlu în

condițiile prevăzute în Decretul nr. 92/1950 și că „indiferent de valabilitatea

sau nu a titlului statului care ar fi greu de apreciat” restituirea imobilului

s-a putea cere numai potrivit procedurii speciale și dispozițiilor legale

prevăzute de Legea nr. 112/1995 pe care reclamanții nu ar fi făcut însă dovada

că le-au respectat.

Instanța de fond a mai reținut

invocând practica judiciară și dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, că

terenul nu s-ar putea restitui pentru că face parte din domeniul public care

este inalienabil și insesizabil, iar clădirea, pentru că este ocupată de o

instituție de interes public constituind sediul Judecătoriei Buhuși.

Apelată de reclamanți și această

hotărâre a fost parțial desființată de Tribunalul Iași prin decizia civilă nr. 1461

din 15 mai 2000 cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Instanța de apel a constatat că de

această dată, prima instanță care avea a se pronunța numai asupra excepției

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului și Primăriei Buhuși a hotărât

și în ceea ce privește temeinicia acțiunii reclamanților împotriva Statului

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Justiției,

fără a intra în dezbaterea fondului cu privire la care părțile nu au avut

posibilitatea să-și facă susținerile și apărările.

Reprimind dosarul, Judecătoria

Pașcani prin sentința civilă nr. 4725 din 17 noiembrie 2000 a admis excepția de

necompetență materială ridicată de reclamanți în raport de modificările

survenite legal cu privire la competența materială după valoarea imobilului și

și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Iași.

Aceasta din urmă instanță, prin

sentința civilă nr. 236 din 1 iunie 2001 a respins acțiunea reclamanților

împotriva Statului reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a

Ministerului Justiției, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel instanța

menționată a socotit că în raport de stăruirea afirmațiilor reclamanților în

sensul că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe prevederile Legii

nr. 112/1995, acțiunea nu poate fi primită pentru că nu s-a făcut dovada

respectării procedurii speciale.

Cât privește cererea pentru

restituirea terenului, s-a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 11

din Legea nr. 213/1998, imobilul făcând parte din domeniul public, orice cerere

ar fi inadmisibilă, datorită caracterului de bunuri inalienabile și

insesizabile.

Hotărârea a fost menținută prin

decizia nr. 53 din 23 noiembrie 2001 a Curții de Apel Iași care a respins ca

nefondat apelul reclamanților, prin suplinirea motivării dată de prima instanță

soluției atacate.

Curtea de apel a stabilit mai întâi,

că instanța de fond a dat o încadrare greșită cererii de chemare în judecată,

care independent de motivele de drept invocate de reclamanți, se constituie

într-o acțiune de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C.

civ. și care având ca obiect cererea succesorilor proprietarului privind

restituirea unui imobil preluat de stat în perioada 1945–1989 este conform

dispozițiile Legii nr. 146/1997, scutită de timbru.

Din probele administrate în cauză

s-au reținut însă numeroase elemente contradictorii, privind identitatea

imobilului revendicat, datorate pe de o parte modificările succesive apărute în

timp în nomenclatura străzilor și a clădirilor, pe altă parte a schimbării

vecinătăților, numerelor cadastrale și altor transformări urbanistice.

În aceste condiții s-a constatat că

în lipsa elementelor prevăzute de art. 112 C. proc. civ. în cererea de chemare

în judecată cu modificările și precizările ulterioare, dar și a dovezilor

necesare pe care reclamanții erau obligați să le producă în acest sens până la

închiderea dezbaterilor, nu ar fi posibilă determinarea neîndoielnică a bunului

revendicat și a stabilirii identității dintre imobilul prevăzut în titlul de

proprietate al reclamanților cu cel aflat în posesia respectiv administrarea

pârâților.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs în termenul și cu respectarea cerințelor procedurale

aplicabile, recurenții P.M. și M.P., invocând în esență lipsa de temei legal a

hotărârii, aplicarea greșită a legii, nerespectarea dispozițiilor legale

privitoare la administrarea și aprecierea probelor.

Asumându-și parțial necunoașterea

tuturor aspectelor utile identificării corecte și riguroase a imobilului în

funcție de modificările succesive intervenite cu privire la elementele de

evidență stradală, recurenții au susținut ca instanța de apel era obligată în

temeiul art. 138 C. proc. civ. să pună în discuția părților necesitatea

administrării probelor a căror utilitate rezultă din dezbateri, obligând în

același timp și pe pârâții care dețin lucrul lor fără titlu, precum și

autoritățile competente în domeniu să furnizeze datele necesare judecății.

În dovedirea susținerilor au fost

depuse ca fiind înscrisuri noi în recurs două rapoarte de expertiză

extrajudiciară privind identificarea imobilului efectuate de experți judiciari

autorizați, precum și schițe, planuri și precizări emise de la Primăria orașului

Buhuși.

Recursul se dovedește fondat.

Reținând evoluția procesuală greșită

a litigiului, imputabilă preponderent soluțiilor pronunțate de instanțele

inferioare, Curtea de apel a stabilit pe deplin temei încadrarea juridică

corectă a acțiunii, obiectul și legea aplicabilă, înlăturând considerentele de

fapt și de drept străine pricinii, strecurate în hotărârile anterioare.

Necesitatea identificării imobilului

cu rigoarea cerută de soluționarea acțiunii în revendicare imobiliară, a apărut

însă din dezbateri, în fața instanței de apel după fixarea cadrului procesual

în care se impune soluționarea cauzei.

Ca urmare, în lipsa unor probe

complete produse de reclamanți, care nu au prevăzut necesitatea lor, dar și a

pasibilității vădite a pârâților ca posesori și administratori ai bunurilor

revendicat, instanța era obligată atât în baza dispozițiilor art. 138 C. proc.

civ. cât și în virtutea rolului său activ să pună în discuția părților

necesitatea completării dovezilor.

În lipsa unor date necesare și

complete, a construcțiilor existente în evidențele oficiale și a

posibilităților limitate de cenzurare a acestora, se impunea în mod evident

efectuarea unei expertize de specialitate și eventual a unei cercetări locale

pentru clarificarea aspectului dedus judecății.

Utilitatea probei este de altfel

confirmată de raportul de expertiză extrajudiciară efectuat la cererea

reclamanților după pronunțarea deciziei atacate, care nefiind însă administrată

procedurale și cu respectarea principiului contradictorialității, nu poate fi

valorificat în mod direct în instanța de recurs și conduce la pronunțarea unei

soluții de fond.

Ca urmare recursul se va admite cu

consecința casării deciziei recurate precum și a sentinței civile nr. 236 din 1

iunie 2001 a Tribunalului Iași, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanța de rejudecare va fi desigur

obligată să aducă la îndeplinire dispozițiile prezentei decizii de casare,

ținând seama de cadrul procesual stabilit de Curtea de Apel Iași prin decizia

menționată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanții P.M. și M.P. împotriva deciziei nr. 53 din 23

noiembrie 2001 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Casează

decizia recurată, precum și sentința civilă nr. 236 din 1 iunie 2001 a

Tribunalului Iași și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2005.