ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1514/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 324 din 30 martie 2004 a Tribunalului Harghita, s-a admis cererea formulată de D.D.V.U.R. AG București, în contradictoriu cu intimata SC C.C. SRL cu sediul în Harghita; s-a dispus recunoașterea hotărârii străine executorie pronunțată de Tribunalul Comercial Viena, respectiv sentința în Contumacie 35 Cg 207/01g-14, prin care pârâta SC C.C. SRL, a fost obligată către reclamantă, petiționara din litigiul de față la plata sumei de A.T.S. 407.913 cu 5% dobândă, cu începere de la 5 februarie 2001 și să compenseze în termen de 14 zile suma de 2.854,28 euro cheltuieli de judecată; s-a încuviințat executarea silită a hotărârii.

S-a reținut în considerentele sentinței că sunt întrunite dispozițiile art. 167, 170 și 172 din legea nr. 105/1992, iar din actul depus la dosar, rezultă că în contextul în care România a aderat la Convenția de la Haga referitor la recunoașterea reciprocă a documentelor, nu mai este necesară supralegalizarea acestora în fața autorităților din statele respective. Hotărârea instanței de fond a fost confirmată prin decizia nr. 133 din 7 septembrie 2004 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, prin respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului. SC C.C. SRL a declarat recurs împotriva acestei decizii în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a susținut că este nelegală și netemeinică. A susținut recurenta că cererea intimatei trebuia să fie respinsă, întrucât la dosar s-a depus o copie xerox a hotărârii pronunțate de Tribunalul Comercial Viena și nu originalul sau o copie legalizată a hotărârii. Că nu a fost citată în fața Tribunalului Comercial din Viena, iar semnătura de pe citație nu îi aparține. S-a invocat că nu s-a depus la dosar hotărârea supralegalizată așa cum cer dispozițiile art. 171 din legea nr. 105/1999. În ultimul motiv de recurs, s-a arătat că cererea de recunoaștere și cea de încuviințare a executării silite nu se poate face în fața aceleași instanțe și prin aceeași cerere, din moment ce aceste cereri sunt distincte atât ca instituție juridică diferită cât și ca reglementare.

Recursul nu este fondat. Potrivit „art. 167 din legea nr. 105/1992 „cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat”, hotărârile străine sunt recunoscute în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, sub rezerva îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții, hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată; instanța care a pronunțat-o a avut potrivit acelei legi competența să judece procesul, să existe reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. În speță sunt întrunite cele trei condiții cumulative, așa încât în mod corect ambele instanțe au stabilit că cererea reclamantei este întemeiată.

Susținerea recurentei că nu s-a depus la dosar originalul hotărârii pronunțate de Tribunalul Comercial Viena, respectiv sentința în Contumacie 35 Cg 207/01g-14, va fi înlăturată cât timp dispozițiile art. 171 alin. (1) lit. a) din legea nr. 105/1992, prevăd depunerea unei copii a acesteia, iar la instanța de fond s-a depus copia legalizată a hotărârii. Nici critica recurentei privind nelegala citare în fața Tribunalului Comercial Viena nu este întemeiată, deoarece din actele dosarului rezultă că procedura de citare cu aceasta s-a făcut la sediul din Miercurea Ciuc, conform dovezii de la dosarul tribunalului. Deși acest act poartă semnătura reprezentantului societății, recurenta a contestat-o, dar aceasta o poate face pe alte căi legale.

Motivul invocat de recurentă în sensul că hotărârea instanței străine nu a fost supralegalizată, în temeiul art. 171 alin. (2) C. proc. civ., nu este întemeiat. Astfel, la dosar s-a depus adresa din 22 februarie 2004, emisă de ambasada Austriei, secția consulară, care comunică că din momentul aderării României la Convenția de la Haga referitor la recunoașterea reciprocă a documentelor, nu mai este necesară supralegalizarea acestora în fața autorităților din statele respective. Nici critica recurentei că cererea de recunoaștere și cea de încuviințare a executării silite nu se poate face în fața aceleași instanțe prin aceeași cerere nu este întemeiată. Astfel, din cuprinsul dispozițiilor art. 172 privind recunoașterea hotărârii străine și ale art. 173 și următoarele referitor la executarea silită a acesteia din legea nr. 105/1992 nu rezultă formularea unor cereri distincte, așa cum recurenta a susținut.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că decizia instanței de apel este legală și temeinică și urmează ca potrivit dispoziției art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC C.C. SRL, împotriva deciziei nr. 133/ A din 7 septembrie 2004 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 4 martie 2005.