ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1514/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 324

din 30 martie 2004 a Tribunalului Harghita, s-a admis cererea formulată de D.D.V.U.R.

AG București, în contradictoriu cu intimata SC C.C. SRL cu sediul în Harghita;

s-a dispus recunoașterea hotărârii străine executorie pronunțată de Tribunalul

Comercial Viena, respectiv sentința în Contumacie 35 Cg 207/01g-14, prin care

pârâta SC C.C. SRL, a fost obligată către reclamantă, petiționara din litigiul

de față la plata sumei de A.T.S. 407.913 cu 5% dobândă, cu începere de la 5

februarie 2001 și să compenseze în termen de 14 zile suma de 2.854,28 euro

cheltuieli de judecată; s-a încuviințat executarea silită a hotărârii.

S-a reținut în

considerentele sentinței că sunt întrunite dispozițiile art. 167, 170 și 172

din legea nr. 105/1992, iar din actul depus la dosar, rezultă că în contextul

în care România a aderat la Convenția de la Haga referitor la recunoașterea

reciprocă a documentelor, nu mai este necesară supralegalizarea acestora în

fața autorităților din statele respective.

Hotărârea instanței de fond

a fost confirmată prin decizia nr. 133 din 7 septembrie 2004 a Curții de Apel

Târgu-Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, prin respingerea,

ca nefondat, a apelului formulat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului.

SC C.C. SRL a declarat

recurs împotriva acestei decizii în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a

susținut că este nelegală și netemeinică.

A susținut recurenta că

cererea intimatei trebuia să fie respinsă, întrucât la dosar s-a depus o copie

xerox a hotărârii pronunțate de Tribunalul Comercial Viena și nu originalul sau

o copie legalizată a hotărârii. Că nu a fost citată în fața Tribunalului

Comercial din Viena, iar semnătura de pe citație nu îi aparține.

S-a invocat că nu s-a depus

la dosar hotărârea supralegalizată așa cum cer dispozițiile art. 171 din legea nr.

105/1999.

În ultimul motiv de recurs,

s-a arătat că cererea de recunoaștere și cea de încuviințare a executării

silite nu se poate face în fața aceleași instanțe și prin aceeași cerere, din

moment ce aceste cereri sunt distincte atât ca instituție juridică diferită cât

și ca reglementare.

Recursul nu este fondat.

Potrivit „art. 167 din legea

nr. 105/1992 „cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional

privat”, hotărârile străine sunt recunoscute în România pentru a beneficia de

puterea lucrului judecat, sub rezerva îndeplinirii cumulative a următoarelor

condiții, hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost

pronunțată; instanța care a pronunțat-o a avut potrivit acelei legi competența

să judece procesul, să existe reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor

străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

În speță sunt întrunite cele

trei condiții cumulative, așa încât în mod corect ambele instanțe au stabilit

că cererea reclamantei este întemeiată.

Susținerea recurentei că nu

s-a depus la dosar originalul hotărârii pronunțate de Tribunalul Comercial

Viena, respectiv sentința în Contumacie 35 Cg 207/01g-14, va fi înlăturată cât

timp dispozițiile art. 171 alin. (1) lit. a) din legea nr. 105/1992, prevăd

depunerea unei copii a acesteia, iar la instanța de fond s-a depus copia

legalizată a hotărârii.

Nici critica recurentei

privind nelegala citare în fața Tribunalului Comercial Viena nu este

întemeiată, deoarece din actele dosarului rezultă că procedura de citare cu aceasta

s-a făcut la sediul din Miercurea Ciuc, conform dovezii de la dosarul

tribunalului.

Deși acest act poartă

semnătura reprezentantului societății, recurenta a contestat-o, dar aceasta o

poate face pe alte căi legale.

Motivul invocat de recurentă

în sensul că hotărârea instanței străine nu a fost supralegalizată, în temeiul art.

171 alin. (2) C. proc. civ., nu este întemeiat.

Astfel, la dosar s-a depus

adresa din 22 februarie 2004, emisă de ambasada Austriei, secția consulară,

care comunică că din momentul aderării României la Convenția de la Haga

referitor la recunoașterea reciprocă a documentelor, nu mai este necesară

supralegalizarea acestora în fața autorităților din statele respective.

Nici critica recurentei că

cererea de recunoaștere și cea de încuviințare a executării silite nu se poate

face în fața aceleași instanțe prin aceeași cerere nu este întemeiată.

Astfel, din cuprinsul

dispozițiilor art. 172 privind recunoașterea hotărârii străine și ale art. 173

și următoarele referitor la executarea silită a acesteia din legea nr. 105/1992

nu rezultă formularea unor cereri distincte, așa cum recurenta a susținut.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea constată că decizia instanței de apel este legală și

temeinică și urmează ca potrivit dispoziției art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC C.C. SRL, împotriva deciziei nr. 133/ A din 7 septembrie 2004 a

Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială și contencios administrativ, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 4 martie 2005.