ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 744/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 19 februarie 1992,

reclamanta Biserica Română Unită, Parohia „Sfântul Vasile” Polonă, a chemat în

judecată pe pârâta Parohia Bisericii Ortodoxe Române Polonă solicitând

obligarea acesteia să-i predea în proprietate și să se dispună punerea în

posesie a locașului de cult (biserica), a casei parohiale și a terenului

aferent situate în București.

În motivarea acțiunii se arată că

imobilul descris și revendicat este proprietatea reclamantei conform actului de

transacțiune încheiat și înregistrat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, sub

nr. 8183 din 14 februarie 1927, înscris în C.F. prin procesul-verbal nr. 8448

din 8 iulie 1940.

Ca urmare a desființării cultului

greco-catolic de către statul comunist prin Decretul nr. 358/1948, imobilul a

fost transmis în folosință pârâtei.

Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat

prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1990 iar prin Decretul-lege nr.

126/1990 a fost recunoscut cultul greco-catolic, așa încât fosta Parohie

„Sfântul Vasile” Polonă și-a recăpătat personalitatea juridică (art. 3 din

Decretul–lege nr. 126/1990).

Deoarece pârâta refuză predarea

imobilului s-a formulat această acțiune în revendicare întemeiată de reclamantă

pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 41 alin. (3) și art. 150 din Constituția

României, art. 17 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

După ce cauza a parcurs mai multe

cicluri procesuale, în cadrul cărora instanțele de fond au respins, în mod

constant, acțiunea în revendicare, prin sentința nr. 1033 din 20 iunie 2002

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV–a civilă, s-a admis excepția

inadmisibilității și a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de

reclamantă.

În motivarea hotărârii, tribunalul

ca instanță de fond, a avut în vedere că prin art. 8 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 s-a prevăzut că regimul juridic al imobilelor care au aparținut

cultelor religioase sau comunităților minorităților naționale, preluate de stat

sau de alte persoane juridice, se va reglementa prin acte normative speciale,

așa încât până la apariția acestor dispoziții legale speciale, acțiunea de față

este inadmisibilă.

Reclamanta a declarat apel împotriva

acestei sentințe criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Curtea de Apel București, secția a

IV–a civilă, prin decizia nr. 432 din 12 noiembrie 2002 a admis apelul

reclamantei și conform art. 297 C. proc. civ. a anulat sentința tribunalului,

reținând cauza pentru evocarea fondului.

În pronunțarea acestei hotărâri,

instanța de apel a statuat că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, intrată

în vigoare pe parcursul procesului de față, nu conține decât intenția

legiuitorului de a nu supune acestei legi soluționarea situației juridice a

imobilelor descrise în text, dar aceasta nu echivalează cu interdicția

dezbaterii judiciare a situației imobilelor, inclusiv în cadrul unei acțiuni în

revendicare imobiliară, mai ales că acțiunea a fost introdusă în anul 1992.

Nu se poate susține că instanța

judecătorească nu este competentă de a soluționa o cauză numai pentru motivul

că nu ar exista o lege specială, în condițiile în care dreptul comun permite

pronunțarea unei astfel de hotărâri judecătorești.

În acest sens a fost avut în vedere

și principiul recunoscut de art. 3 C. civ. ce prevede că „judecătorul nu poate

refuza să judece sub cuvânt că legea nu prevede…”

Considerând nelegală hotărârea

tribunalului, care respingând acțiunea ca inadmisibilă, nu a mai cercetat

fondul cauzei, instanța de apel a admis apelul reclamantei și a reținut

procesul pentru evocarea fondului.

Evocând fondul, prin decizia nr. 321

din 2 martie 2004 Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, a respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Instanța de apel a menționat că în

obiectul revendicării intră un lăcaș de cult (biserica), casa parohială și

terenul aferent, bunuri cu destinație specială, a căror retrocedare a fost

reglementată de legiuitor în mod distinct, prin O.U.G. nr. 94 din 29 iunie

2000, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea de aprobare nr. 501

din 11 iulie 2002.

S-a precizat că acțiunea în

revendicare de față, va fi analizată numai ținând seama de actele normative de

reparație speciale, respectiv O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 501/2002.

Din această perspectivă, instanța de

apel a reținut că prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 sunt exceptate

de la restituire lăcașurile de cult (bisericile) așa încât sub acest aspect

acțiunea în revendicare este neîntemeiată.

În ce privește casa parohială și

terenul aferent situate în București, instanța de apel a constatat că și

această pretenție a reclamantei este neîntemeiată.

S-a avut în vedere că,

apelanta-reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor

revendicate ce au fost preluate abuziv de stat, dar potrivit art. 1 alin. (6)

din O.U.G. nr. 94/2000 introdus prin Legea nr. 501/2002, în cazul în care

imobilele ce fac obiectul cererilor de retrocedare sunt destinate funcționării

unor așezăminte social–culturale, solicitantul retrocedării poate opta pentru

restituirea numai a nudei proprietăți sau pentru acordarea unor măsuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Or, casa parohială și terenul sunt

aferente bisericii și asigură funcționalitatea acestui așezământ

social-cultural, așa încât apelanta-reclamantă are doar dreptul de a face

opțiunea prevăzută în art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.

În termenul prevăzut de lege,

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Parohia Bisericii Română

Unită (greco-catolică) Sf. Vasile Polonă invocând motivele de casare prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de

apel, cu de la sine putere, i-a modificat cererea de chemare în judecată și a

soluționat procesul pe alt temei juridic (O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 501/2002)

decât cel cu care a fost investită, respectiv art. 480 și art. 481 C. civ.

În acest fel, a fost încălcat

principiul disponibilității, care guvernează procesul civil așa încât hotărârea

pronunțată este nelegală.

Dacă s-ar fi avut în vedere temeiul

juridic indicat de recurenta-reclamantă încă din anul 1992, când a introdus

acțiunea de față, instanța de apel ar fi constatat că sunt întrunite cerințele

art. 480 și urm. C. civ. pentru admiterea cererii în revendicare.

Procedura administrativă introdusă de

O.U.G. nr. 94/2000, nu înlătură aplicarea dreptului comun în materia

revendicării imobiliare ci creează o alternativă la procedura judiciară,

nicidecum un substitut al acesteia.

Procedeul instanței de apel de a

modifica, fără drept, temeiul juridic al acțiunii reclamantei, duce la

concluzia că a judecat cu totul altă cerere decât cea cu care a fost investită,

ce are drept consecință lipsirea proprietarului recunoscut de folosința bunului

său. Toate acestea semnifică încălcarea art. 6 și art. 9 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție.

Recursul declarat este fondat prin

incidența în cauză a art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Într-adevăr, la data de 19 februarie

1992 când recurenta-reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare imobiliară

de față și-a fondat cererea pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

Instanța de apel, prin decizia nr.

432 din 12 noiembrie 2002 a admis apelul reclamantei, a anulat sentința

tribunalului și a reținut cauza pentru evocarea fondului, statuând că

dispozițiile legale din legile speciale nu o împiedică să soluționeze cauza pe

baza dreptului comun, adică art. 480 și urm. C. civ.

La data pronunțării deciziei

menționate erau în vigoare atât O.U.G. nr. 94/2000 cât și Legea nr. 501/2002.

Evocând fondul, instanța de apel a

analizat acțiunea în revendicare cu care a fost investită pe alt temei juridic,

oferit de O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 501/2002 ce instituie o procedură

administrativă alternativă procedurii judiciare prevăzută de dreptul comun.

Acest temei juridic, nu a fost pus

în dezbaterea contradictorie a părților, instanța limitându-se a se informa

doar dacă recurenta-reclamantă a formulat, distinct de acest proces, o cerere

de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000.

În modul expus mai sus, instanța de

apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin încălcarea principiilor

disponibilității și contradictorialității ce guvernează procesul civil.

Mai mult, aplicând în cauză acte

normative intrate în vigoare după introducerea acțiunii și apărute pe parcursul

derulării procesului, instanța de apel a încălcat și principiul

neretroactivității legii civile, fiind datoare să judece procesul pe temeiul

juridic invocat de parte la data formulării acțiunii.

Față de cele ce preced și în baza

art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ, Curtea va admite recursul declarat de

reclamanți, va casa decizia pronunțată de instanța de apel și va trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta PAROHIA BISERICII ROMÂNĂ-UNITĂ (GRECO-CATOLICĂ) SF. VASILE POLONĂ

împotriva deciziei nr. 321 din 2 martie 2004 a Curții de Apel București, secția

a IV–a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru

rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2005.