ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 744/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 19 februarie 1992, reclamanta Biserica Română Unită, Parohia „Sfântul Vasile” Polonă, a chemat în judecată pe pârâta Parohia Bisericii Ortodoxe Române Polonă solicitând obligarea acesteia să-i predea în proprietate și să se dispună punerea în posesie a locașului de cult (biserica), a casei parohiale și a terenului aferent situate în București. În motivarea acțiunii se arată că imobilul descris și revendicat este proprietatea reclamantei conform actului de transacțiune încheiat și înregistrat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, sub nr. 8183 din 14 februarie 1927, înscris în C.F. prin procesul-verbal nr. 8448 din 8 iulie 1940. Ca urmare a desființării cultului greco-catolic de către statul comunist prin Decretul nr. 358/1948, imobilul a fost transmis în folosință pârâtei.

Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1990 iar prin Decretul-lege nr. 126/1990 a fost recunoscut cultul greco-catolic, așa încât fosta Parohie „Sfântul Vasile” Polonă și-a recăpătat personalitatea juridică (art. 3 din Decretul–lege nr. 126/1990). Deoarece pârâta refuză predarea imobilului s-a formulat această acțiune în revendicare întemeiată de reclamantă pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 41 alin. (3) și art. 150 din Constituția României, art. 17 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. După ce cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, în cadrul cărora instanțele de fond au respins, în mod constant, acțiunea în revendicare, prin sentința nr. 1033 din 20 iunie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV–a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității și a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamantă.

În motivarea hotărârii, tribunalul ca instanță de fond, a avut în vedere că prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase sau comunităților minorităților naționale, preluate de stat sau de alte persoane juridice, se va reglementa prin acte normative speciale, așa încât până la apariția acestor dispoziții legale speciale, acțiunea de față este inadmisibilă. Reclamanta a declarat apel împotriva acestei sentințe criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, prin decizia nr. 432 din 12 noiembrie 2002 a admis apelul reclamantei și conform art. 297 C. proc. civ. a anulat sentința tribunalului, reținând cauza pentru evocarea fondului.

În pronunțarea acestei hotărâri, instanța de apel a statuat că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare pe parcursul procesului de față, nu conține decât intenția legiuitorului de a nu supune acestei legi soluționarea situației juridice a imobilelor descrise în text, dar aceasta nu echivalează cu interdicția dezbaterii judiciare a situației imobilelor, inclusiv în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, mai ales că acțiunea a fost introdusă în anul 1992. Nu se poate susține că instanța judecătorească nu este competentă de a soluționa o cauză numai pentru motivul că nu ar exista o lege specială, în condițiile în care dreptul comun permite pronunțarea unei astfel de hotărâri judecătorești.

În acest sens a fost avut în vedere și principiul recunoscut de art. 3 C. civ. ce prevede că „judecătorul nu poate refuza să judece sub cuvânt că legea nu prevede…” Considerând nelegală hotărârea tribunalului, care respingând acțiunea ca inadmisibilă, nu a mai cercetat fondul cauzei, instanța de apel a admis apelul reclamantei și a reținut procesul pentru evocarea fondului. Evocând fondul, prin decizia nr. 321 din 2 martie 2004 Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei. Instanța de apel a menționat că în obiectul revendicării intră un lăcaș de cult (biserica), casa parohială și terenul aferent, bunuri cu destinație specială, a căror retrocedare a fost reglementată de legiuitor în mod distinct, prin O.U.G.

nr. 94 din 29 iunie 2000, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea de aprobare nr. 501 din 11 iulie 2002. S-a precizat că acțiunea în revendicare de față, va fi analizată numai ținând seama de actele normative de reparație speciale, respectiv O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 501/2002. Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 sunt exceptate de la restituire lăcașurile de cult (bisericile) așa încât sub acest aspect acțiunea în revendicare este neîntemeiată. În ce privește casa parohială și terenul aferent situate în București, instanța de apel a constatat că și această pretenție a reclamantei este neîntemeiată. S-a avut în vedere că, apelanta-reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate ce au fost preluate abuziv de stat, dar potrivit art. 1 alin. (6) din O.U.G.

nr. 94/2000 introdus prin Legea nr. 501/2002, în cazul în care imobilele ce fac obiectul cererilor de retrocedare sunt destinate funcționării unor așezăminte social–culturale, solicitantul retrocedării poate opta pentru restituirea numai a nudei proprietăți sau pentru acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001. Or, casa parohială și terenul sunt aferente bisericii și asigură funcționalitatea acestui așezământ social-cultural, așa încât apelanta-reclamantă are doar dreptul de a face opțiunea prevăzută în art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000. În termenul prevăzut de lege, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Parohia Bisericii Română Unită (greco-catolică) Sf.

Vasile Polonă invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel, cu de la sine putere, i-a modificat cererea de chemare în judecată și a soluționat procesul pe alt temei juridic (O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 501/2002) decât cel cu care a fost investită, respectiv art. 480 și art. 481 C. civ. În acest fel, a fost încălcat principiul disponibilității, care guvernează procesul civil așa încât hotărârea pronunțată este nelegală. Dacă s-ar fi avut în vedere temeiul juridic indicat de recurenta-reclamantă încă din anul 1992, când a introdus acțiunea de față, instanța de apel ar fi constatat că sunt întrunite cerințele art. 480 și urm. C. civ.

pentru admiterea cererii în revendicare. Procedura administrativă introdusă de O.U.G. nr. 94/2000, nu înlătură aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobiliare ci creează o alternativă la procedura judiciară, nicidecum un substitut al acesteia. Procedeul instanței de apel de a modifica, fără drept, temeiul juridic al acțiunii reclamantei, duce la concluzia că a judecat cu totul altă cerere decât cea cu care a fost investită, ce are drept consecință lipsirea proprietarului recunoscut de folosința bunului său. Toate acestea semnifică încălcarea art. 6 și art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Recursul declarat este fondat prin incidența în cauză a art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. Într-adevăr, la data de 19 februarie 1992 când recurenta-reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare imobiliară de față și-a fondat cererea pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. Instanța de apel, prin decizia nr. 432 din 12 noiembrie 2002 a admis apelul reclamantei, a anulat sentința tribunalului și a reținut cauza pentru evocarea fondului, statuând că dispozițiile legale din legile speciale nu o împiedică să soluționeze cauza pe baza dreptului comun, adică art. 480 și urm. C. civ. La data pronunțării deciziei menționate erau în vigoare atât O.U.G. nr. 94/2000 cât și Legea nr. 501/2002. Evocând fondul, instanța de apel a analizat acțiunea în revendicare cu care a fost investită pe alt temei juridic, oferit de O.U.G.

nr. 94/2000 și Legea nr. 501/2002 ce instituie o procedură administrativă alternativă procedurii judiciare prevăzută de dreptul comun. Acest temei juridic, nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părților, instanța limitându-se a se informa doar dacă recurenta-reclamantă a formulat, distinct de acest proces, o cerere de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000. În modul expus mai sus, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității ce guvernează procesul civil. Mai mult, aplicând în cauză acte normative intrate în vigoare după introducerea acțiunii și apărute pe parcursul derulării procesului, instanța de apel a încălcat și principiul neretroactivității legii civile, fiind datoare să judece procesul pe temeiul juridic invocat de parte la data formulării acțiunii.

Față de cele ce preced și în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ, Curtea va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia pronunțată de instanța de apel și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta PAROHIA BISERICII ROMÂNĂ-UNITĂ (GRECO-CATOLICĂ) SF. VASILE POLONĂ împotriva deciziei nr. 321 din 2 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2005.