ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 452/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 427

din 18 noiembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, în fond după casare, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC S.S. Oravița, împotriva pârâților Ministerul

Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin -

Garda Financiară, secția Caraș Severin și, în consecință, a anulat

procesul-verbal din 6 aprilie 2001, hotărârea nr. 9 din 27 aprilie 2000 și

decizia nr. 957 din 27 iunie 2000, în partea privitoare la obligarea

reclamantei la plata sumei de 510.277.710 lei, reprezentând impozit pe profit,

T.V.A. și majorări de întârziere aferente. Pârâții au fost obligați la plata

parțială a cheltuielilor de judecată către reclamantă, respectiv a sumei de

14.102.771 lei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

Reclamanta a contestat

titlul de creanță - procesul-verbal din 7 aprilie 2001, prin care organele de

control au verificat perioada septembrie 1995 - ianuarie 2000, referitor la

operațiunile contabile privind contractul de locație nr. 877 din 2 octombrie

1995, încheiat cu SC S. SA Blejoi, privind actul încheiat de reclamantă, cu P.G.,

ce vizează înstrăinarea unui autocamion aparținând reclamantei, precum și modul

în care societatea a dedus cheltuielile cu ratele de leasing pentru un număr de

3 autotractoare aduse ca aport la capitalul social al firmei, de către asociata

S.M. Suma totală contestată a fost precizată, ca fiind de 711.413.038 lei.

În privința contractului de

locație nr. 877/1995, în valoare de 115.000 mărci germane, prin care au fost

date în locație două autoturisme; conform deciziei de casare nr. 3611 din 26

noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, s-a dispus efectuarea unei

expertize financiare pentru a se verifica dacă prestațiile de transport au fost

efectuate și dacă, în raport cu dispozițiile legale aplicabile în perioada

august 1995 - august 1997, se pot considera venituri luate în calcul la

stabilirea profitului impozabil și la calculul T.V.A., sumele reprezentând

prețul locației care se achită în prestații de transport internațional.

Organele de control au

stabilit cuantumul obligațiilor de plată la bugetul de stat, născute din

raporturile cu SC S. SA Blejoi, la suma totală de 510.277.710 lei (87.937.488

lei impozit pe profit, 258.018.762 lei majorări de întârziere aferente,

41.654.707 lei T.V.A. și 122.666.753 lei majorări de întârziere aferente

acestei taxe).

S-a constatat, însă, că

beneficiara veniturilor din contractul de locație nu este reclamanta, ci firma

germană S.S. GmbH, astfel că actele contestate au fost anulate în ce privește

obligarea reclamantei la plata sumei mai înainte arătate.

Relevante sub acest aspect

s-au reținut a fi procesul-verbal din 5 mai 1995, din care rezultă firma

beneficiară a prestațiilor de transport internațional, precum și concluziile

expertului contabil în urma examinării a două documente întocmite de SC S. SA

Blejoi, respectiv notificarea adresată Judecătoriei Oravița, în care sunt

detaliate 18 facturi din perioada 19 iunie 1995 - martie 1996 și un

centralizator privind facturile emise de această societate și înscrisurile de

la firma germană.

În ceea ce privește

celelalte măsuri dispuse de organele de control s-a constatat că acestea sunt

legale și au fost menținute.

Astfel, față de prevederile art.

4 din O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, nu s-a acceptat

deductibilitatea ratelor de leasing privind autotractoarele aportate la

capitolul social, de către asociata S.M., aceste rate neconstituind cheltuieli

ale societății reclamante.

Actul încheiat în 4

decembrie 1998, prin care reclamanta a vândut un autocamion și o remorcă lui P.G.,

a fost considerat în mod neechivoc un contract de vânzare-cumpărare, astfel că

neînregistrarea avansului încasat în contabilitate conform art. 12 din Legea nr.

82/1991, a condus la impozitarea societății în baza art. 4 din O.G. nr. 70/1994.

S-a constatat, de asemenea,

că obligația de plată a T.V.A. este conformă cu dispozițiile art. 2 din O.G. nr.

3/1992.

În termen legal, împotriva acestei

sentințe a declarat recurs, Direcția Generală a Finanțelor Publice.

Caraș-Severin, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice.

Invocând în drept,

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenții au arătat în esență

că instanța fondului a interpretat greșit contractul de locație nr. 877 din 2

octombrie 1995 și aplicând greșit reglementările legale în materia impozitului

pe profit și a T.V.A., a exonerat-o pe reclamantă de obligațiile legale

datorate, deși aceasta este beneficiara veniturilor din contractul de locație.

Critica formulată de

recurenți nu va fi primită.

Astfel cum se poate observa

din considerentele sentinței recurate și din analiza amplului material probator

administrat, beneficiara veniturilor din contractul de locație nr. 877 din 2

octombrie 1995, este o firmă germană, S.S. GmbH.

Această situație de fapt

rezultă neîndoielnic atât din procesul-verbal încheiat la 5 mai 1995 între

firma germană și SC S. SA Blejoi, cât și din expertiza contabilă efectuată în

cauză, în conformitate cu decizia de casare nr. 3611 din 26 noiembrie 2002, a

Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Expertul contabil a

concluzionat că SC S.S. Oravița nu a realizat prestații de transport în

calitate de locatar și nu a realizat venituri, astfel că în mod corect instanța

a constatat că societatea nu poate fi obligată la plata impozitului pe profit

și a T.V.A., precum și a majorărilor de întârziere aferente, în cuantumul de

510.277.710 lei stabilit de organele de control.

În aceste condiții și numai

cu privire la suma mai înainte menționată, s-a reținut nelegalitatea și s-a

dispus anularea parțială a actelor administrativ fiscale contestate:

procesul-verbal de control din 6 aprilie 2000, și nu din 6 aprilie 2001, cum

din eroare se consemnează în sentință, hotărârea nr. 9 din 27 aprilie 2000,

dispoziția nr. 6 din 27 octombrie 2000 și decizia Ministerului Finanțelor Publice

nr. 957 din 27 iunie 2001 (data de 27 iunie 2000 fiind, de asemenea, o eroare

materială strecurată în sentința recurată).

Examinându-se sentința

atacată și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., se reține că nu

există motive pentru modificarea sau casarea ei, astfel că în baza art. 312 C.

proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, în nume propriu și în

numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 427 din

18 noiembrie 2003, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 ianuarie 2005.