ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 452/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 427 din 18 noiembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, în fond după casare, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC S.S. Oravița, împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin - Garda Financiară, secția Caraș Severin și, în consecință, a anulat procesul-verbal din 6 aprilie 2001, hotărârea nr. 9 din 27 aprilie 2000 și decizia nr. 957 din 27 iunie 2000, în partea privitoare la obligarea reclamantei la plata sumei de 510.277.710 lei, reprezentând impozit pe profit, T.V.A.

și majorări de întârziere aferente. Pârâții au fost obligați la plata parțială a cheltuielilor de judecată către reclamantă, respectiv a sumei de 14.102.771 lei. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Reclamanta a contestat titlul de creanță - procesul-verbal din 7 aprilie 2001, prin care organele de control au verificat perioada septembrie 1995 - ianuarie 2000, referitor la operațiunile contabile privind contractul de locație nr. 877 din 2 octombrie 1995, încheiat cu SC S. SA Blejoi, privind actul încheiat de reclamantă, cu P.G., ce vizează înstrăinarea unui autocamion aparținând reclamantei, precum și modul în care societatea a dedus cheltuielile cu ratele de leasing pentru un număr de 3 autotractoare aduse ca aport la capitalul social al firmei, de către asociata S.M.

Suma totală contestată a fost precizată, ca fiind de 711.413.038 lei. În privința contractului de locație nr. 877/1995, în valoare de 115.000 mărci germane, prin care au fost date în locație două autoturisme; conform deciziei de casare nr. 3611 din 26 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, s-a dispus efectuarea unei expertize financiare pentru a se verifica dacă prestațiile de transport au fost efectuate și dacă, în raport cu dispozițiile legale aplicabile în perioada august 1995 - august 1997, se pot considera venituri luate în calcul la stabilirea profitului impozabil și la calculul T.V.A., sumele reprezentând prețul locației care se achită în prestații de transport internațional. Organele de control au stabilit cuantumul obligațiilor de plată la bugetul de stat, născute din raporturile cu SC S. SA Blejoi, la suma totală de 510.277.710 lei (87.937.488 lei impozit pe profit, 258.018.762 lei majorări de întârziere aferente, 41.654.707 lei T.V.A.

și 122.666.753 lei majorări de întârziere aferente acestei taxe). S-a constatat, însă, că beneficiara veniturilor din contractul de locație nu este reclamanta, ci firma germană S.S. GmbH, astfel că actele contestate au fost anulate în ce privește obligarea reclamantei la plata sumei mai înainte arătate. Relevante sub acest aspect s-au reținut a fi procesul-verbal din 5 mai 1995, din care rezultă firma beneficiară a prestațiilor de transport internațional, precum și concluziile expertului contabil în urma examinării a două documente întocmite de SC S. SA Blejoi, respectiv notificarea adresată Judecătoriei Oravița, în care sunt detaliate 18 facturi din perioada 19 iunie 1995 - martie 1996 și un centralizator privind facturile emise de această societate și înscrisurile de la firma germană.

În ceea ce privește celelalte măsuri dispuse de organele de control s-a constatat că acestea sunt legale și au fost menținute. Astfel, față de prevederile art. 4 din O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, nu s-a acceptat deductibilitatea ratelor de leasing privind autotractoarele aportate la capitolul social, de către asociata S.M., aceste rate neconstituind cheltuieli ale societății reclamante. Actul încheiat în 4 decembrie 1998, prin care reclamanta a vândut un autocamion și o remorcă lui P.G., a fost considerat în mod neechivoc un contract de vânzare-cumpărare, astfel că neînregistrarea avansului încasat în contabilitate conform art. 12 din Legea nr. 82/1991, a condus la impozitarea societății în baza art. 4 din O.G.

nr. 70/1994. S-a constatat, de asemenea, că obligația de plată a T.V.A. este conformă cu dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 3/1992. În termen legal, împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Direcția Generală a Finanțelor Publice. Caraș-Severin, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice. Invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenții au arătat în esență că instanța fondului a interpretat greșit contractul de locație nr. 877 din 2 octombrie 1995 și aplicând greșit reglementările legale în materia impozitului pe profit și a T.V.A., a exonerat-o pe reclamantă de obligațiile legale datorate, deși aceasta este beneficiara veniturilor din contractul de locație.

Critica formulată de recurenți nu va fi primită. Astfel cum se poate observa din considerentele sentinței recurate și din analiza amplului material probator administrat, beneficiara veniturilor din contractul de locație nr. 877 din 2 octombrie 1995, este o firmă germană, S.S. GmbH. Această situație de fapt rezultă neîndoielnic atât din procesul-verbal încheiat la 5 mai 1995 între firma germană și SC S. SA Blejoi, cât și din expertiza contabilă efectuată în cauză, în conformitate cu decizia de casare nr. 3611 din 26 noiembrie 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Expertul contabil a concluzionat că SC S.S. Oravița nu a realizat prestații de transport în calitate de locatar și nu a realizat venituri, astfel că în mod corect instanța a constatat că societatea nu poate fi obligată la plata impozitului pe profit și a T.V.A., precum și a majorărilor de întârziere aferente, în cuantumul de 510.277.710 lei stabilit de organele de control.

În aceste condiții și numai cu privire la suma mai înainte menționată, s-a reținut nelegalitatea și s-a dispus anularea parțială a actelor administrativ fiscale contestate: procesul-verbal de control din 6 aprilie 2000, și nu din 6 aprilie 2001, cum din eroare se consemnează în sentință, hotărârea nr. 9 din 27 aprilie 2000, dispoziția nr. 6 din 27 octombrie 2000 și decizia Ministerului Finanțelor Publice nr. 957 din 27 iunie 2001 (data de 27 iunie 2000 fiind, de asemenea, o eroare materială strecurată în sentința recurată). Examinându-se sentința atacată și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., se reține că nu există motive pentru modificarea sau casarea ei, astfel că în baza art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 427 din 18 noiembrie 2003, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2005.