ÎCCJ, Decizia nr. 14/2004

prevăzut de art. 129 alin. (2) din

Legea pentru organizarea judecătorească

Asupra contestației de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea disciplinară

exercitată de ministrul justiției la data de 29 aprilie 2002, Consiliul

Superior al Magistraturii a fost sesizat să judece pe M.M., judecător la

Tribunalul București, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art.

122 lit. g), din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească,

republicată, cu modificările ulterioare, solicitându-se să i se aplice

sancțiunea diminuării salariului de bază cu 15%, pe o perioadă de 3 luni.

S-a reținut că M.M., în calitate de

judecător la Judecătoria Buftea, a soluționat dosarul nr. 5101/1996 al acelei

judecătorii, având ca obiect acțiune de divorț și partaj bunuri comune. În

cursul procesului a fost formulată cerere de intervenție, în interes propriu,

de către T.P., mama pârâtului, care a susținut că imobilul a cărui partajare se

cerea este bunul său propriu.

Pronunțându-se asupra cauzei, prin

sentința civilă nr. 3796 din 29 septembrie 1998, judecătorul menționat a

constatat, între altele, că intervenienta este proprietara casei de locuit ce a

făcut obiectul litigiului și a dispus evacuarea din imobilul respectiv, atât a

reclamantei, cât și a pârâtului, pentru lipsă de titlu locativ.

Deși sentința a rămas definitivă și

irevocabilă, iar în procesul-verbal, încheiat de executorul judecătoresc, s-a

consemnat că s-a procedat la evacuarea pârâtului, acesta a continuat să

locuiască în casa mamei sale, ceea ce a făcut ca între pârât și intervenientă

(mamă) să continue starea litigioasă, concretizată în două procese pe rolul

Judecătoriei Buftea, privind același imobil, care au fost soluționate de alte

complete.

Cu toate că soluționase personal un

proces privind imobilul respectiv și că acesta era încă în litigiu, începând

din primăvara anului 2001 și până în toamna aceluiași an, judecătorul M.M. a

luat legătura de mai multe ori cu intervenienta, căreia îi dăduse câștig de

cauză, manifestându-și dorința de a-l cumpăra.

Fără să încheie act de vânzare-cumpărare,

judecătorul M.M. s-a dat drept proprietar al imobilului, comportându-se ca și

cum ar fi avut această calitate, în discuțiile purtate cu fiul proprietarei și

cu vecinii. S-a relevat în acest sens că, în perioada august-octombrie 2001,

judecătorul respectiv a efectuat lucrări de reparații la acoperișul imobilului,

l-a zugrăvit în interior și exterior, a amenajat pivnița și a refăcut gardul

despărțitor, ca și cum ar fi fost proprietarul acestuia, atitudine ce a durat

până la 14 februarie 2002, când adevărata proprietară l-a vândut altei persoane.

S-a apreciat, prin acțiunea

disciplinară, că această faptă a judecătorului M.M., de a stabili relații în

vederea cumpărării unui imobil ce făcuse obiectul unui proces pe care îl

soluționase, este de natură a aduce atingeri probității sale profesionale.

S-a considerat, de asemenea, că

această comportare a judecătorului M.M. a creat neîncredere și suspiciune

pentru părțile implicate, în dosarul soluționat de acesta și în alte dosare ce

le-au avut la Judecătoria Buftea.

Consiliul Superior al Magistraturii,

prin hotărârea nr. 13 din 27 iunie 2002, a admis acțiunea disciplinară

exercitată de ministrul justiției, iar în baza art. 123 alin. (1) lit. f) din

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu

modificările ulterioare, a aplicat judecătorului M.M. sancțiunea disciplinară a

îndepărtării din magistratură, pentru săvârșirea abaterii disciplinare

prevăzută de art. 122 lit. g) din aceeași lege.

S-a constatat că acțiunea

disciplinară este întemeiată, reținându-se, în concordanță cu probatoriul

administrat și cu recunoașterile fără rezervă ale judecătorului M.M., o

situație de fapt identică, până la detalii, cu aceea care a făcut obiectul

sesizării.

S-a motivat că, fără a se putea

stabili dacă renunțarea de a mai cumpăra imobilul de la T.P. a fost determinată

de plângerea formulată împotriva lui de P.I., este totuși cert că, prin

conduita sa, judecătorul M.M. i-a creat acestuia suspiciunea că, atât în

dosarul soluționat de el personal, cât și în alte două dosare, aflate pe rol

tot la judecătoria Buftea, judecata nu a fost obiectivă. În acest sens, s-a

făcut referire la declarația în care P.I. a relatat că mama sa i-a spus că a

fost nedreptățit în proces, datorită prieteniei dintre ea și judecătorul M.M.

și interesului pe care acesta îl manifestă pentru casă.

S-a învederat că, prin felul în care

a acționat pentru dobândirea imobilului, judecătorul menționat și-a asumat în

mod conștient riscul de a compromite demnitatea lui de judecător și a pus sub

semnul îndoielii probitatea sa profesională.

Conchizându-se, s-a relevat că, prin

conduita sa din afara instanței, judecătorul M.M. a încălcat normele de

deontologie profesională și a adus atingere prestigiului justiției, săvârșind,

astfel, abaterea disciplinară prevăzută de art. 122 lit. g) din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare.

S-a mai motivat că, în raport cu

gravitatea concretă a faptelor săvârșite de judecătorul M.M., incompatibile cu

statutul său de magistrat, care i-au compromis grav probitatea profesională și

demnitatea funcției și ținându-se seama că individualizarea și aplicarea

sancțiunii constituie atribuția exclusivă a Consiliului Superior al

Magistraturii, ca instanță disciplinară, se impune să-i fie aplicată sancțiunea

îndepărtării din magistratură.

Împotriva hotărârii menționate,

judecătorul M.M. a formulat contestație.

Prin motivele invocate în sprijinul

contestației, s-a susținut că, din însăși situația de fapt reținută, nu rezultă

cu certitudine implicarea judecătorului M.M. într-o activitate de natură a

aduce atingere onoarei sau probității sale profesionale.

S-a relevat, în această privință, că,

prin referatul prezentat de judecătorul inspector N.C., care a efectuat

cercetarea prealabilă, s-a ajuns la concluzia că nu s-a confirmat susținerea

petiționarului P.I., în sensul că judecătorul M.M. ar fi influențat judecătorii

în pronunțarea soluției din dosarul nr. 3781/2001 al Judecătoriei Buftea.

S-a arătat, de asemenea, că nu s-a

avut în vedere că judecătorul respectiv și-a manifestat intenția de a cumpăra

imobilul, numai după rămânerea definitivă a soluției pronunțate de instanță,

asupra demersurilor făcute de părți, precum și că imobilul respectiv a intrat

în circuitul civil fără nici o sarcină.

S-a învederat că nu s-a ținut seama

nici de renunțarea contestatorului la achiziționarea imobilului, atunci când a

constatat că exista opunere din partea unor persoane.

În fine, s-a susținut că, atât

calificarea faptei ca abatere, cât și aplicarea sancțiunii disciplinare, au

avut la bază probatoriul din faza cercetării prealabile, fără a se mai

administra probe și în faza judecării acțiunii disciplinare, iar aplicarea

sancțiunii disciplinare a îndepărtării din magistratură constituie o depășire

nejustificată a limitelor învestirii, prin acțiunea disciplinară exercitată de

ministrul justiției, care a solicitat aplicarea sancțiunii disciplinare, vădit

mai ușoară, a diminuării salariului de bază cu 15%, pe o perioadă de trei luni.

Contestația este întemeiată, în

sensul celor ce urmează:

Potrivit art. 121 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, „magistrații răspund disciplinar pentru

abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care

dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției”.

În acest context, s-a reglementat

prin art. 122 lit. g) din aceeași lege că „manifestările care aduc atingere

onoarei sau probității profesionale” constituie abatere, în sensul prevederilor

din articolul precedent.

Or, din materialul probator

administrat în cadrul cercetării prealabile și din relatările făcute de însuși

judecătorul M.M. în fața Consiliului Superior al Magistraturii, rezultă că

acest judecător, după ce a soluționat un proces în care a stabilit dreptul de

proprietate al intervenientei T.P. asupra unui imobil, a purtat tratative în

vederea cumpărării acelui imobil și chiar i-a făcut unele amenajări și

reparații, comportându-se o perioadă de timp ca și cum ar fi fost proprietarul

imobilului, ceea ce a determinat pe fiul proprietarei interveniente să facă mai

multe plângeri împotriva sa.

Mai mult, manifestarea neechivocă a

dorinței judecătorului M.M. de a achiziționa imobilul ce făcuse obiectul

procesului soluționat de el, a determinat pe fiul proprietarei să se plângă în mod

repetat împotriva lui, considerând că a fost interesat să constate că mama sa

este unic proprietar al acelui imobil.

Rezultă, deci, că prin hotărârea

atacată s-a reținut corect că încercarea judecătorului de a achiziționa un

imobil, în condițiile arătate, a fost de natură a zdruncina încrederea părților

implicate în procesul soluționat de el și chiar a altor cetățeni în

obiectivitatea actului de justiție, a compromite demnitatea sa de judecător și

a pune sub semnul îndoielii probitatea lui profesională.

De asemenea, din moment ce

judecătorul contestator a recunoscut fapta în fața Consiliului Superior al

Magistraturii și nu a contestat probele administrate în cadrul cercetării

prealabile, se constată că, în raport cu prevederile art. 125 alin. (4 )din Legea

nr. 92/1992, referitoare la procedura cercetării prealabile, neadministrarea

din nou, de către Consiliu, a probelor efectuate în cadrul cercetării

prealabile, nu poate să ducă la concluzia că acele probe ar fi lipsite de

valoare.

Tot astfel, nu se poate considera că

s-ar fi depășit limitele actului de învestire, prin aplicarea unei sancțiuni

mai grave decât aceea solicitată în cuprinsul acțiunii disciplinare, deoarece,

așa cum s-a relevat în considerentele hotărârii atacate, individualizarea și

aplicarea sancțiunii disciplinare revin în atribuția exclusivă a Consiliului

Superior al Magistraturii. De altfel, nici un text din Legea nr. 92/1992 nu

prevede o asemenea interdicție pentru Consiliul Superior al Magistraturii, ca

instanță disciplinară.

Dar, din examinarea faptei concrete

reținute ca abatere și a situației personale a contestatorului, în raport cu

sancțiunile graduale ce se pot aplica magistraților, potrivit art. 123 din

Legea nr. 92/1992, se constată, totuși, că sancțiunea „îndepărtării din magistratură”

nu se justifică, fiind mult prea severă, în comparație cu gravitatea reală a

abaterii săvârșite.

Este adevărat că abaterea reținută

în sarcina contestatorului prezintă o neîndoielnică gravitate, concretizată în

imaginea negativă proiectată asupra corpului magistraților de încercarea

contestatorului de a achiziționa un imobil de la o persoană căreia cu puțin

timp înainte i-a constatat el personal dreptul de proprietate într-un litigiu

care încă nu se stinsese, chiar dacă hotărârea pe care a pronunțat-o rămăsese

irevocabilă.

Dacă se are în vedere, însă, că

imobilul pentru care contestatorul a dus tratative în scopul achiziționării se

afla în proprietatea exclusivă a persoanei care achiesase inițial să i-l vândă,

că el a renunțat până la urmă să-l mai cumpere, deși se înțelesese în acest

sens cu proprietara și chiar făcuse unele amenajări și reparații la imobilul

respectiv, iar din caracterizarea și fișele calificative depuse la dosar,

rezultă că, pe ansamblu, el a avut o conduită bună și a îndeplinit cu competență

atribuțiile ce i-au revenit în calitate de judecător în cadrul instanțelor la

care a funcționat, se constată că sancțiunea disciplinară a îndepărtării din

magistratură este vădit prea severă, impunându-se aplicarea, în locul acelei

sancțiuni, a unei alte sancțiuni mai ușoare, respectiv, aceea a diminuării

salariului de bază cu 15%, pe o perioadă de trei luni, prevăzută de art. 123 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 92/1992.

În consecință, contestația fiind

întemeiată sub aspectul menționat, urmează să fie admisă și să se dispună

modificarea hotărârii atacate, în sensul aplicării, față de judecătorul M.M., a

sancțiunii disciplinare a diminuării salariului de bază cu 15%, pentru o

perioadă de 3 luni, în locul sancțiunii disciplinare a îndepărtării din magistratură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de

judecătorul M.M., împotriva hotărârii nr. 13 din 27 iunie 2002 a Consiliului

Superior al Magistraturii.

Modifică această hotărâre, în sensul

că, în temeiul art. 123 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 92/1992, republicată,

cu modificările ulterioare, aplică judecătorului M.M. sancțiunea disciplinară a

diminuării salariului de bază cu 15%, pentru o perioadă de 3 luni, în locul

sancțiunii disciplinare a îndepărtării din magistratură.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

26 aprilie 2004.