ÎCCJ, Decizia nr. 14/2004

prevăzut de art. 129 alin. (2) din Legea pentru organizarea judecătorească Asupra contestației de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea disciplinară exercitată de ministrul justiției la data de 29 aprilie 2002, Consiliul Superior al Magistraturii a fost sesizat să judece pe M.M., judecător la Tribunalul București, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 122 lit. g), din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare, solicitându-se să i se aplice sancțiunea diminuării salariului de bază cu 15%, pe o perioadă de 3 luni. S-a reținut că M.M., în calitate de judecător la Judecătoria Buftea, a soluționat dosarul nr. 5101/1996 al acelei judecătorii, având ca obiect acțiune de divorț și partaj bunuri comune.

În cursul procesului a fost formulată cerere de intervenție, în interes propriu, de către T.P., mama pârâtului, care a susținut că imobilul a cărui partajare se cerea este bunul său propriu. Pronunțându-se asupra cauzei, prin sentința civilă nr. 3796 din 29 septembrie 1998, judecătorul menționat a constatat, între altele, că intervenienta este proprietara casei de locuit ce a făcut obiectul litigiului și a dispus evacuarea din imobilul respectiv, atât a reclamantei, cât și a pârâtului, pentru lipsă de titlu locativ. Deși sentința a rămas definitivă și irevocabilă, iar în procesul-verbal, încheiat de executorul judecătoresc, s-a consemnat că s-a procedat la evacuarea pârâtului, acesta a continuat să locuiască în casa mamei sale, ceea ce a făcut ca între pârât și intervenientă (mamă) să continue starea litigioasă, concretizată în două procese pe rolul Judecătoriei Buftea, privind același imobil, care au fost soluționate de alte complete.

Cu toate că soluționase personal un proces privind imobilul respectiv și că acesta era încă în litigiu, începând din primăvara anului 2001 și până în toamna aceluiași an, judecătorul M.M. a luat legătura de mai multe ori cu intervenienta, căreia îi dăduse câștig de cauză, manifestându-și dorința de a-l cumpăra. Fără să încheie act de vânzare-cumpărare, judecătorul M.M. s-a dat drept proprietar al imobilului, comportându-se ca și cum ar fi avut această calitate, în discuțiile purtate cu fiul proprietarei și cu vecinii. S-a relevat în acest sens că, în perioada august-octombrie 2001, judecătorul respectiv a efectuat lucrări de reparații la acoperișul imobilului, l-a zugrăvit în interior și exterior, a amenajat pivnița și a refăcut gardul despărțitor, ca și cum ar fi fost proprietarul acestuia, atitudine ce a durat până la 14 februarie 2002, când adevărata proprietară l-a vândut altei persoane.

S-a apreciat, prin acțiunea disciplinară, că această faptă a judecătorului M.M., de a stabili relații în vederea cumpărării unui imobil ce făcuse obiectul unui proces pe care îl soluționase, este de natură a aduce atingeri probității sale profesionale. S-a considerat, de asemenea, că această comportare a judecătorului M.M. a creat neîncredere și suspiciune pentru părțile implicate, în dosarul soluționat de acesta și în alte dosare ce le-au avut la Judecătoria Buftea. Consiliul Superior al Magistraturii, prin hotărârea nr. 13 din 27 iunie 2002, a admis acțiunea disciplinară exercitată de ministrul justiției, iar în baza art. 123 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare, a aplicat judecătorului M.M.

sancțiunea disciplinară a îndepărtării din magistratură, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 122 lit. g) din aceeași lege. S-a constatat că acțiunea disciplinară este întemeiată, reținându-se, în concordanță cu probatoriul administrat și cu recunoașterile fără rezervă ale judecătorului M.M., o situație de fapt identică, până la detalii, cu aceea care a făcut obiectul sesizării. S-a motivat că, fără a se putea stabili dacă renunțarea de a mai cumpăra imobilul de la T.P. a fost determinată de plângerea formulată împotriva lui de P.I., este totuși cert că, prin conduita sa, judecătorul M.M. i-a creat acestuia suspiciunea că, atât în dosarul soluționat de el personal, cât și în alte două dosare, aflate pe rol tot la judecătoria Buftea, judecata nu a fost obiectivă.

În acest sens, s-a făcut referire la declarația în care P.I. a relatat că mama sa i-a spus că a fost nedreptățit în proces, datorită prieteniei dintre ea și judecătorul M.M. și interesului pe care acesta îl manifestă pentru casă. S-a învederat că, prin felul în care a acționat pentru dobândirea imobilului, judecătorul menționat și-a asumat în mod conștient riscul de a compromite demnitatea lui de judecător și a pus sub semnul îndoielii probitatea sa profesională. Conchizându-se, s-a relevat că, prin conduita sa din afara instanței, judecătorul M.M. a încălcat normele de deontologie profesională și a adus atingere prestigiului justiției, săvârșind, astfel, abaterea disciplinară prevăzută de art. 122 lit. g) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare.

S-a mai motivat că, în raport cu gravitatea concretă a faptelor săvârșite de judecătorul M.M., incompatibile cu statutul său de magistrat, care i-au compromis grav probitatea profesională și demnitatea funcției și ținându-se seama că individualizarea și aplicarea sancțiunii constituie atribuția exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, se impune să-i fie aplicată sancțiunea îndepărtării din magistratură. Împotriva hotărârii menționate, judecătorul M.M. a formulat contestație. Prin motivele invocate în sprijinul contestației, s-a susținut că, din însăși situația de fapt reținută, nu rezultă cu certitudine implicarea judecătorului M.M. într-o activitate de natură a aduce atingere onoarei sau probității sale profesionale.

S-a relevat, în această privință, că, prin referatul prezentat de judecătorul inspector N.C., care a efectuat cercetarea prealabilă, s-a ajuns la concluzia că nu s-a confirmat susținerea petiționarului P.I., în sensul că judecătorul M.M. ar fi influențat judecătorii în pronunțarea soluției din dosarul nr. 3781/2001 al Judecătoriei Buftea. S-a arătat, de asemenea, că nu s-a avut în vedere că judecătorul respectiv și-a manifestat intenția de a cumpăra imobilul, numai după rămânerea definitivă a soluției pronunțate de instanță, asupra demersurilor făcute de părți, precum și că imobilul respectiv a intrat în circuitul civil fără nici o sarcină. S-a învederat că nu s-a ținut seama nici de renunțarea contestatorului la achiziționarea imobilului, atunci când a constatat că exista opunere din partea unor persoane.

În fine, s-a susținut că, atât calificarea faptei ca abatere, cât și aplicarea sancțiunii disciplinare, au avut la bază probatoriul din faza cercetării prealabile, fără a se mai administra probe și în faza judecării acțiunii disciplinare, iar aplicarea sancțiunii disciplinare a îndepărtării din magistratură constituie o depășire nejustificată a limitelor învestirii, prin acțiunea disciplinară exercitată de ministrul justiției, care a solicitat aplicarea sancțiunii disciplinare, vădit mai ușoară, a diminuării salariului de bază cu 15%, pe o perioadă de trei luni. Contestația este întemeiată, în sensul celor ce urmează: Potrivit art. 121 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, „magistrații răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției”.

În acest context, s-a reglementat prin art. 122 lit. g) din aceeași lege că „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale” constituie abatere, în sensul prevederilor din articolul precedent. Or, din materialul probator administrat în cadrul cercetării prealabile și din relatările făcute de însuși judecătorul M.M. în fața Consiliului Superior al Magistraturii, rezultă că acest judecător, după ce a soluționat un proces în care a stabilit dreptul de proprietate al intervenientei T.P. asupra unui imobil, a purtat tratative în vederea cumpărării acelui imobil și chiar i-a făcut unele amenajări și reparații, comportându-se o perioadă de timp ca și cum ar fi fost proprietarul imobilului, ceea ce a determinat pe fiul proprietarei interveniente să facă mai multe plângeri împotriva sa.

Mai mult, manifestarea neechivocă a dorinței judecătorului M.M. de a achiziționa imobilul ce făcuse obiectul procesului soluționat de el, a determinat pe fiul proprietarei să se plângă în mod repetat împotriva lui, considerând că a fost interesat să constate că mama sa este unic proprietar al acelui imobil. Rezultă, deci, că prin hotărârea atacată s-a reținut corect că încercarea judecătorului de a achiziționa un imobil, în condițiile arătate, a fost de natură a zdruncina încrederea părților implicate în procesul soluționat de el și chiar a altor cetățeni în obiectivitatea actului de justiție, a compromite demnitatea sa de judecător și a pune sub semnul îndoielii probitatea lui profesională.

De asemenea, din moment ce judecătorul contestator a recunoscut fapta în fața Consiliului Superior al Magistraturii și nu a contestat probele administrate în cadrul cercetării prealabile, se constată că, în raport cu prevederile art. 125 alin. (4 )din Legea nr. 92/1992, referitoare la procedura cercetării prealabile, neadministrarea din nou, de către Consiliu, a probelor efectuate în cadrul cercetării prealabile, nu poate să ducă la concluzia că acele probe ar fi lipsite de valoare. Tot astfel, nu se poate considera că s-ar fi depășit limitele actului de învestire, prin aplicarea unei sancțiuni mai grave decât aceea solicitată în cuprinsul acțiunii disciplinare, deoarece, așa cum s-a relevat în considerentele hotărârii atacate, individualizarea și aplicarea sancțiunii disciplinare revin în atribuția exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii.

De altfel, nici un text din Legea nr. 92/1992 nu prevede o asemenea interdicție pentru Consiliul Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară. Dar, din examinarea faptei concrete reținute ca abatere și a situației personale a contestatorului, în raport cu sancțiunile graduale ce se pot aplica magistraților, potrivit art. 123 din Legea nr. 92/1992, se constată, totuși, că sancțiunea „îndepărtării din magistratură” nu se justifică, fiind mult prea severă, în comparație cu gravitatea reală a abaterii săvârșite. Este adevărat că abaterea reținută în sarcina contestatorului prezintă o neîndoielnică gravitate, concretizată în imaginea negativă proiectată asupra corpului magistraților de încercarea contestatorului de a achiziționa un imobil de la o persoană căreia cu puțin timp înainte i-a constatat el personal dreptul de proprietate într-un litigiu care încă nu se stinsese, chiar dacă hotărârea pe care a pronunțat-o rămăsese irevocabilă.

Dacă se are în vedere, însă, că imobilul pentru care contestatorul a dus tratative în scopul achiziționării se afla în proprietatea exclusivă a persoanei care achiesase inițial să i-l vândă, că el a renunțat până la urmă să-l mai cumpere, deși se înțelesese în acest sens cu proprietara și chiar făcuse unele amenajări și reparații la imobilul respectiv, iar din caracterizarea și fișele calificative depuse la dosar, rezultă că, pe ansamblu, el a avut o conduită bună și a îndeplinit cu competență atribuțiile ce i-au revenit în calitate de judecător în cadrul instanțelor la care a funcționat, se constată că sancțiunea disciplinară a îndepărtării din magistratură este vădit prea severă, impunându-se aplicarea, în locul acelei sancțiuni, a unei alte sancțiuni mai ușoare, respectiv, aceea a diminuării salariului de bază cu 15%, pe o perioadă de trei luni, prevăzută de art. 123 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 92/1992.

În consecință, contestația fiind întemeiată sub aspectul menționat, urmează să fie admisă și să se dispună modificarea hotărârii atacate, în sensul aplicării, față de judecătorul M.M., a sancțiunii disciplinare a diminuării salariului de bază cu 15%, pentru o perioadă de 3 luni, în locul sancțiunii disciplinare a îndepărtării din magistratură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația formulată de judecătorul M.M., împotriva hotărârii nr. 13 din 27 iunie 2002 a Consiliului Superior al Magistraturii. Modifică această hotărâre, în sensul că, în temeiul art. 123 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările ulterioare, aplică judecătorului M.M. sancțiunea disciplinară a diminuării salariului de bază cu 15%, pentru o perioadă de 3 luni, în locul sancțiunii disciplinare a îndepărtării din magistratură. Pronunțată, în ședință publică, azi, 26 aprilie 2004.