ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2128/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul M.I. a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, solicitând instanței, ca în contradictoriu cu aceasta, să dispună anularea măsurii de suspendare temporară a dreptului de folosire a pașaportului și obligarea pârâtului să-i elibereze pașaportul, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la 9 iulie 2003 s-a deplasat în calitate de călător, cu microbuzul, în Ungaria iar la întoarcere, la punctul de frontieră maghiar a constatat că-i lipsește portmoneul cu bani și toate actele de identitate, printre care și pașaportul.

La intrarea în țară i s-a încheiat proces-verbal de contravenție pentru pierderea pașaportului, suspendându-i-se, totodată, și dreptul de călătorie. Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 307/CA/2004, a admis acțiunea reclamantului, dispunând anularea măsurii de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului și obligarea pârâtului să elibereze pașaport, în favoarea reclamantului. Totodată, pârâtul a fost obligat și la cheltuieli de judecată, în cuantum de 4.037.000 lei. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, întrucât pierderea pașaportului s-a constatat chiar la punctul de frontieră și cum cu acordul ambelor autorități s-a permis intrarea în țară a reclamantului, nu se impunea luarea măsurii de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului.

Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs, Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei care a susținut în esență, că instanța de fond s-a pronunțat în virtutea unor criterii subiective, considerând că dacă reclamantul nu a săvârșit faptele prevăzute de art. 14 lit. e) din O.G. nr. 65/1997 privind regimul pașapoartelor în România, astfel cum a fost modificată, perioada de suspendare a pașaportului ar fi disproporționat de mare, raportat la împrejurările concrete ale faptei. Recursul este nefondat. În fapt, reclamantul a fost predat de autoritățile ungare, în baza acordului privind readmisia cetățenilor proprii și a altor persoane încheiat între Guvernul României și cel al Republicii Ungare.

Readmisia între cele două state membre ale Convenției, s-a făcut ca urmare a constatării pierderii pașaportului de către reclamant, pierdere ce s-a constatat la granița din Ungaria, cu ocazia revenirii reclamantului în România. Potrivit acordului sus-menționat și a protocolului încheiat în vederea aplicării acestui acord, limba oficială în cazul readmisiei de persoane este limba română și limba maghiară. Din procesul-verbal astfel încheiat, rezultă că reclamantul a părăsit România, la 9 iulie 2003, la punctul de frontieră Petea, în condiții legale, nefiind făcută mențiunea că acesta ar fi plecat fără pașaport. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, măsura suspendării poate fi luată și împotriva persoanei returnate în baza acordului de readmisie încheiat de România, cu alte state, perioada de suspendare fiind, însă, în raport cu motivul returnării reținute prin actele întocmite.

Pe de altă parte, în baza Legii nr. 216/1998, cetățeanul român care și-a pierdut pașaportul pe teritoriul unui stat străin și care urmează să revină în țară, trebuie să solicite în prealabil Ambasadei României din țara respectivă, eliberarea unui pașaport provizoriu. În cauză, însă, cum pierderea pașaportului a fost constatată chiar la punctul de frontieră, cu acordul ambelor autorități, s-a permis intrarea în țară a reclamantului, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut că în această situație nu se impunea măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului, admițând acțiunea reclamantului. Examinând și din oficiu hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența nici unui motiv de casare, recursul declarat de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei împotriva sentinței civile nr. 307/CA/2004 - PI din 19 aprilie 2004 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2005.