ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2128/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul M.I. a chemat în

judecată Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția Generală de

Evidență Informatizată a Persoanei, solicitând instanței, ca în contradictoriu

cu aceasta, să dispună anularea măsurii de suspendare temporară a dreptului de

folosire a pașaportului și obligarea pârâtului să-i elibereze pașaportul, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că la 9 iulie 2003 s-a deplasat în calitate de călător, cu

microbuzul, în Ungaria iar la întoarcere, la punctul de frontieră maghiar a

constatat că-i lipsește portmoneul cu bani și toate actele de identitate,

printre care și pașaportul. La intrarea în țară i s-a încheiat proces-verbal de

contravenție pentru pierderea pașaportului, suspendându-i-se, totodată, și

dreptul de călătorie.

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 307/CA/2004, a

admis acțiunea reclamantului, dispunând anularea măsurii de suspendare a

dreptului de folosire a pașaportului și obligarea pârâtului să elibereze

pașaport, în favoarea reclamantului. Totodată, pârâtul a fost obligat și la

cheltuieli de judecată, în cuantum de 4.037.000 lei.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că, întrucât pierderea pașaportului s-a constatat

chiar la punctul de frontieră și cum cu acordul ambelor autorități s-a permis

intrarea în țară a reclamantului, nu se impunea luarea măsurii de suspendare a

dreptului de folosire a pașaportului.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs, Direcția Generală de

Evidență Informatizată a Persoanei care a susținut în esență, că instanța de

fond s-a pronunțat în virtutea unor criterii subiective, considerând că dacă

reclamantul nu a săvârșit faptele prevăzute de art. 14 lit. e) din O.G. nr. 65/1997

privind regimul pașapoartelor în România, astfel cum a fost modificată,

perioada de suspendare a pașaportului ar fi disproporționat de mare, raportat

la împrejurările concrete ale faptei.

Recursul este nefondat.

În fapt, reclamantul a fost

predat de autoritățile ungare, în baza acordului privind readmisia cetățenilor

proprii și a altor persoane încheiat între Guvernul României și cel al

Republicii Ungare. Readmisia între cele două state membre ale Convenției, s-a

făcut ca urmare a constatării pierderii pașaportului de către reclamant,

pierdere ce s-a constatat la granița din Ungaria, cu ocazia revenirii

reclamantului în România.

Potrivit acordului sus-menționat

și a protocolului încheiat în vederea aplicării acestui acord, limba oficială

în cazul readmisiei de persoane este limba română și limba maghiară.

Din procesul-verbal astfel

încheiat, rezultă că reclamantul a părăsit România, la 9 iulie 2003, la punctul

de frontieră Petea, în condiții legale, nefiind făcută mențiunea că acesta ar

fi plecat fără pașaport.

Potrivit dispozițiilor art. 14

alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, măsura suspendării poate fi luată și

împotriva persoanei returnate în baza acordului de readmisie încheiat de România,

cu alte state, perioada de suspendare fiind, însă, în raport cu motivul

returnării reținute prin actele întocmite.

Pe de altă parte, în baza

Legii nr. 216/1998, cetățeanul român care și-a pierdut pașaportul pe teritoriul

unui stat străin și care urmează să revină în țară, trebuie să solicite în

prealabil Ambasadei României din țara respectivă, eliberarea unui pașaport

provizoriu.

În cauză, însă, cum

pierderea pașaportului a fost constatată chiar la punctul de frontieră, cu

acordul ambelor autorități, s-a permis intrarea în țară a reclamantului, astfel

că în mod corect instanța de fond a reținut că în această situație nu se

impunea măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului, admițând

acțiunea reclamantului.

Examinând și din oficiu

hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și

neconstatându-se existența nici unui motiv de casare, recursul declarat de

Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei împotriva sentinței

civile nr. 307/CA/2004 - PI din 19 aprilie 2004 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 martie 2005.