ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1433/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 55 din 27

ianuarie 2004, a admis în parte, cererea formulată de reclamantul B.R.,

împotriva pârâților Guvernul României și Prefectura județului Mehedinți,

privind acordarea de despăgubiri civile și a obligat Guvernul României să

plătească reclamantului, suma de 36.173.732 lei, cu titlu de drepturi salariale

reactualizate, la data de 31 decembrie 1997, corespunzătoare perioadei 15 iulie

1993 - 16 iunie 1996, plus dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu 1

ianuarie 1998 și până la efectuarea plății, ca și 7.088.000 lei, cheltuieli de

judecată.

Prin aceeași sentință,

cererea reclamantului, de acordare de daune morale a fost respinsă ca prescrisă,

iar cererea privind recunoașterea vechimii în muncă, ca inadmisibilă,

reținându-se și lipsa calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor

Publice.

Rejudecând cauza în fond

după casare, astfel după cum s-a dispus de către Înalta Curte, prin decizia

civilă nr. 2003 din 27 mai 2003, când s-a și strămutat judecarea, într-un al

5-lea ciclu procesual și după ce cauza a mai suferit numeroase casări cu

trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel Timișoara a reținut că obiectul

acțiunilor conexe ale reclamantului B.R. l-a constituit anularea H.G. nr. 308/1993,

adoptată de Guvernul României, prin care acesta a fost demis din funcția de

primar al comunei Corlățel, județul Mehedinți. Această cerere a fost admisă,

într-un al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 130 din 14

octombrie 1996, a Curții de Apel Pitești.

Prin decizia nr. 1451 din 1

septembrie 1997, Curtea Supremă de Justiție a casat această hotărâre și a

trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, numai cu privire la

soluționarea cererii de despăgubiri.

Curtea de Apel Timișoara,

reținând potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, că în cazul

admiterii cererii principale de anulare a actului administrativ contestat,

instanța de contencios administrativ este competentă să se pronunțe și asupra

cererii de acordare de daune materiale și morale solicitate, a respins excepția

de necompetență materială invocată și a dispus obligarea pârâtului Guvernul

României, la plata drepturilor salariale reactualizate, cu dobânda aferentă,

constatând prescrisă cererea de acordare de daune morale față de împrejurarea

că acțiunea inițială a fost înregistrată la 29 iulie 1993, dar solicitarea

privind daunele morale, s-a formulat abia la 11 decembrie 1997.

Și împotriva acestei

sentințe, în termen legal a declarat recurs, Guvernul României, criticând

soluția pronunțată, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, dar și

pentru încălcarea competenței materiale.

S-a susținut de către

recurentă, că în mod greșit, Curtea de Apel Timișoara a reținut că instanța de

contencios administrativ este competentă să soluționeze cererea de daune, în

locul instanței de drept comun, câtă vreme, începând cu data pronunțării

deciziei civile nr. 1451 din 1 septembrie 1997, de către Curtea Supremă de

Justiție, prin care s-a casat integral sentința civilă nr. 130/1996, a Curții

de Apel Pitești, acțiunea reclamantului-intimat nu mai putea avea ca temei

legal, decât prevederile art. 998-999 C. civ., coroborate cu cele ale art. 12

din Legea nr. 29/1990, dispozițiile art. 11 nefiind aplicabile, astfel cum

greșit a reținut instanța de fond.

S-a mai susținut de către

recurentă, că cererea de acordare a daunelor nu era admisibilă, și pentru că

anularea H.G. nr. 308/1993 nu a fost nici până în prezent soluționată printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, toate casările anterioare

dispuse de Curtea Supremă de Justiție, fiind totale.

În fine, recurenta a mai

susținut printr-un alt motiv de recurs, că instanța de fond ar fi trebuit să

constate și împrejurarea că cererea de acordare a daunelor materiale este

prescrisă, acțiunea fiind, de altfel, soluționată cu încălcarea Legii nr. 146/1997,

privind taxele judiciare de timbru, deoarece nu a fost timbrată și fără a se

pronunța față de Prefectura județului Mehedinți, deși legal, și această

autoritate putea fi ținută ca eventuală responsabilă pentru promovarea și

avizarea unor proiecte de acte administrative ilegale.

Examinând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, față de măsurile dispuse în toate ciclurile

procesuale parcurse și probele administrate, ca și prin prisma prevederilor

legale incidente în cauză, Înalta Curte reține că recursul de față este

nefondat pentru următoarele considerațiuni.

Este nefondată critica

vizând inexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cu

privire la anularea actului administrativ atacat de reclamantul-intimat,

respectiv H.G. nr. 308/1993, ceea ce ar atrage și necompetența materială a

instanței de contencios administrativ, în a soluționa cererea de daune

materiale.

Astfel, după cum în mod

corect a reținut și instanța de fond, cauza de față a suferit numeroase cicluri

procesuale și rejudecări în fond, urmare a deciziilor de casare pronunțate de

Curtea Supremă de Justiție.

Prin decizia nr. 1451,

pronunțată la data de 1 septembrie 1997, Curtea Supremă de Justiție, învestită

cu soluționarea recursurilor declarate, atât de către Guvernul României, cât și

de B.R., împotriva sentinței civile nr. 130 din 14 octombrie 1996, a Curții de

Apel Pitești, prin care a fost anulat actul administrativ atacat, respectiv H.G.

nr. 308/1993, în mod neechivoc, admițând recursul declarat de reclamantul B.R.,

a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe,

numai cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile.

Rezultă, așadar, că din acel

moment procesual, soluționarea capătului de cerere privind atacarea actului

administrativ, a căpătat un caracter definitiv și irevocabil, iar procesul a

continuat, numai cu privire la capătul de cerere referitor la plata

despăgubirilor materiale și morale solicitate de B.R.

În raport cu cele arătate,

Înalta Curte reține că nu este fondat, nici motivul de recurs ce vizează

necompetența materială a instanței de fond, pe considerentul că instanța de

drept comun ar fi fost competentă să soluționeze litigiul de față.

Potrivit art. 11 alin. (2)

din Legea nr. 29/1990, în cazul admiterii cererii de anulare a unui act

administrativ, instanța urmează să hotărască și asupra daunelor materiale și

morale cerute, așa cum corect a procedat și instanța de fond.

Motivul de recurs privind

prescripția dreptului la acțiune, referitor la acordarea daunelor materiale,

este, de asemenea, nefondat, în condițiile în care solicitarea reclamantului în

acest sens a fost formulată prin aceeași acțiune, concomitent cu cererea de

anulare a H.G. nr. 308/1993. Împrejurarea că această cauză a parcurs numeroase

cicluri procesuale, timp de mai mulți ani, nu are nici o relevanță, întrucât în

acest interval de timp nu a curs termenul legal de prescripție.

Instanța de fond a reținut,

de altfel, în mod just, că numai cererea de acordare a daunelor morale este

prescrisă, dat fiindcă această cerere a fost formulată, ulterior cererii

inițiale, separat, respectiv la data de 11 decembrie 1997.

În fine, vor fi, de asemenea,

înlăturate ca nefondate, criticile recurentei vizând pe de o parte, netimbrarea

acțiunii, față de împrejurarea că instanțele au făcut o corectă aplicare a

prevederilor dispozițiilor Legii nr. 146/1997, privind taxele judiciare de

timbru, în raport cu natura și obiectul acțiunii de față, iar pe de alta,

nepronunțarea cauzei și în contradictoriu cu Prefectura județului Mehedinți,

întrucât aceasta a figurat în cauză, ca pârâtă, însă în mod legal obligarea la

plata daunelor s-a dispus numai în raport cu autoritatea emitentă a actului

administrativ anulat și generator de prejudicii.

Față de toate cele arătate,

apreciind legalitatea și temeinicia soluției pronunțate de instanța de fond,

conform art. 312 C. proc. civ., recursul de față va fi respins ca nefondat, cu

obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantul-intimat,

conform art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 55/PI/CA din 27 ianuarie

2004, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata

sumei de 520.000 lei, către intimatul-reclamant B.R.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2005.