ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1975/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, la data de 21 noiembrie 2002, a fost trimis în judecată inculpatul C.A., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Prin același rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva lui A.S.C., pentru complicitate la aceeași infracțiune. În fapt s-a reținut că, în seara zilei de 6 octombrie 2000, inculpatul C.A. le-a sustras părților vătămate D.P.S. și P.O., prin violență, aparatele de telefon mobil pe care acestea le țineau în poșetă. Totodată, s-a reținut că A.S.C.

nu a participat la săvârșirea de către inculpat a infracțiunii. Prin sentința penală nr. 196 din 1 septembrie 2003, Tribunalul Alba care a judecat cauza prin strămutare de la Tribunalul Iași, a dispus achitarea inculpatului C.A., în baza art. 11 pct. 2 lit. c), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., reținând că în cauză nu există dovezi concludente privind comiterea de către inculpat a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată. Prin decizia nr. 198 din 27 mai 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva acestei sentințe de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și de inculpatul C.A.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba, care a solicitat casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și condamnarea inculpatului C.A., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În motivarea recursului declarat parchetul a arătat că instanțele au apreciat greșit probele administrate în cauză, din care rezultă vinovăția inculpatului C.A. și că luând în considerare aceste probe se impunea ca inculpatul să fie condamnat pentru infracțiunea prevăzută în actul de trimitere în judecată. Recursul este fondat în sensul celor ce urmează: Părțile vătămate D.P.S.

și P.O.S. au arătat în primele lor declarații date la organele de poliție, la data de 18 octombrie 2000, că în seara zilei de 6 octombrie 2000, aflându-se pe o stradă din centrul municipiului Iași, în drum spre casă, au fost acostate de inculpatul C.A. și de A.S.C., după care inculpatul le-a lovit, le-a smuls gențile de pe umăr și le-a luat telefoanele, spunându-le că face parte din clanul C. și că dacă vor să-și recupereze bunurile sustrase, să vină să se întâlnească cu el în zilele următoare. În declarațiile lor părțile vătămate au descris elemente de identificare a inculpatului, tatuaje pe brațe, pe piept și pe abdomen, cercel în urechea stângă, o sprânceană cu despicătură, ten, înălțime, vârstă, marca și numărul autoturismului din care a coborât înainte de a le acosta, care s-au dovedit a fi reale și, de asemenea, l-au recunoscut dintr-un grup de tineri, în procedura standard efectuată la sediul poliției.

Instanțele au înlăturat aceste declarații ținând seama de unele nepotriviri, cum ar fi cu privire la locul în care s-a aflat inculpatul în autoturism înainte de a coborî sau la mâna cu care le-a lovit. Înlăturarea declarațiilor părților vătămate este nejustificată în condițiile în care mai multe date de identificare a inculpatului, furnizate de acestea, s-au confirmat, iar nepotrivirile, neesențiale, s-au datorat în mod evident percepției, memorării sau redării eronate a elementelor analizate de instanțe. Tot astfel, instanțele au înlăturat declarația martorului P.G., unchiul părții vătămate P.O.S., care la urmărirea penală a arătat că nepoata sa i-a povestit incidentul în care a fost victima infracțiunii de tâlhărie comisă de inculpatul C.A.

și că a îndemnat-o să reclame cazul la poliție. Declarația martorului a fost înlăturată cu motivarea că la instanța de judecată acesta a declarat că a fost prezent la locul și la data faptei și că a perceput nemijlocit modul în care s-a comis infracțiunea. Or, declarația dată de martorul P.G. în cursul judecății la prima instanță este vădit confuză și nu justifică necondiționat concluzia instanțelor, confuzia fiind creată fie prin starea martorului în cursul audierii, fie prin consemnarea eronată a declarației, fie prin înțelegerea greșită a declarației făcută de martor. Astfel, numai prin starea de confuzie a martorului în cursul audierii sale de către instanță se explică faptul că acesta susține, pe de o parte, că are cunoștință despre împrejurările faptei din relatările celor două fete, iar pe de altă parte, că s-ar fi aflat, fără să fie întrebat de ce nu a intervenit, în apropierea locului faptei.

În sfârșit, instanțele au înlăturat declarațiile martorilor asistenți la procedura de identificare a inculpatului din grup, luând în considerare explicația acestora că li s-a cerut de către organele de poliție să semneze niște acte în alb. Or, inculpatul însuși nu contestă că cele două părți vătămate l-au recunoscut din grupul compus în cadrul procedurii efectuate de poliție, iar, pe de altă parte, în cursul procedurii amintite s-au făcut fotografii a căror realitate nu a fost contestată și care se află depuse la dosar. În mod eronat instanța de apel, întemeindu-se pe dispozițiile art. 200 C. proc. pen., a reținut că probele administrate în cursul urmăririi penale nu pot servi ca temei de condamnare ci doar ca temei de sesizare a instanțelor.

Textul invocat de instanța de apel este plasat în Codul de procedură penală în cuprinsul Titlului I – Urmărirea penală și reglementează, așa cum rezultă și din definiția marginală „obiectul urmăririi penale”. Probele și mijloacele de probă sunt reglementate prin dispozițiile cuprinse în Titlul III din Codul de procedură penală. În conformitate cu dispozițiile art. 65 alin. (1), din acest titlu, administrarea probelor se face de către organul de urmărire penală și instanța de judecată, iar potrivit art. 63 alin. (2), probele nu au valoare dinainte stabilită ci, aprecierea lor se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului.

Din aceste prevederi ale legii nu se poate înțelege, așa cum eronat a reținut instanța de apel, că probele administrate în cursul urmăririi penale au valoare doveditoare numai în cursul acestei faze a procesului penal și numai în vederea sesizării instanței de judecată. Principiul liberei aprecieri a probelor, enunțat în art. 63 alin. (2) C. proc. pen., lasă instanței de judecată libertatea să aprecieze concludența tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului, consacrat prin art. 3 din același cod, impune instanței de judecată să dea valoare acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul. Din perspectiva celor arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanțele au înlăturat în mod nejustificat probe care dovedesc identitatea inculpatului ca autor al faptei și vinovăția acestuia.

În consecință, urmează să se admită recursul parchetului, să se caseze hotărârile pronunțate în cauză și, având în vedere că urmărirea penală nu a lămurit însă, toate aspectele cauzei, se va restitui dosarul la procuror pentru completarea urmăririi penale în conformitate cu dispozițiile art. 333 C. proc. pen. În completarea urmăririi penale se va efectua reconstituirea împrejurărilor săvârșirii infracțiunii cu participarea părților vătămate și potrivit declarațiilor acestora pentru a verifica verosimilitatea relatărilor lor în funcție de particularitățile locului faptei și posibilitatea reală de a percepe detaliile pe care le-au furnizat în legătură cu identitatea inculpatului. Se impune, de asemenea, confruntarea părților vătămate cu inculpatul și cu numitul A.S.C., prezent alături de inculpat la data și locul faptei.

Părțile vătămate vor fi chestionate asupra susținerilor privind intimidarea lor de către anturajul inculpatului și presiunile făcute asupra lor pentru a nu se prezenta la judecată și se vor verifica declarațiile făcute în acest sens, luându-se și măsurile de protecție necesare. Vor fi reaudiați martorii asistenți la procedura de recunoaștere din grup, precum și persoanele care au făcut parte din grupul în care a fost introdus inculpatul în vederea recunoașterii, pentru a se verifica dacă recunoașterea s-a făcut în condițiile legii pentru a avea valoare probatorie. Se vor verifica motivele revenirii martorilor asupra declarațiilor date la urmărirea penală. Ținând seama de declarațiile părților vătămate privind participarea și a martorului A.S.C.

la comiterea infracțiunii și declarația lui că nu s-a aflat la locul faptei, se vor reaudia părțile vătămate și se vor administra orice alte probe legale pentru aflarea adevărului, inclusiv testul la poligraf, luându-se, în funcție de rezultatul cercetărilor, măsurile prevăzute de lege cu privire la acesta. Vor fi audiați martorii F.T. și V.M.F. care au declarat la instanța de judecată că părțile vătămate nu erau studente, așa cum au declarat la organele de urmărire penală ci prostituate și se va verifica realitatea susținerilor acestora. Va fi audiat subofițerul de poliție P.A. care a declarat că infracțiunea de care este acuzat inculpatul „poate fi pusă în sarcina unei înscenări, care a generat crearea în mod artificial a unui dosar de urmărire penală”.

Martorul va trebui să explice cine și de ce a făcut o asemenea înscenare, care sunt dovezile pe care se întemeiază și să se verifice explicațiile date de martor. Situația se cere a se verifica în interesul stabilirii adevărului cu privire la acuzația adusă inculpatului, în condițiile în care, potrivit declarațiilor părților vătămate, acesta ar fi afirmat că, făcând parte din clanul C., intens mediatizat în municipiul Iași „poliția este la picioarele lui”, iar pe de altă parte ținând seama de afirmațiile făcute de aceleași părți vătămate privind presiunile făcute asupra lor de către inculpat și de anturajul lui.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 198/ A din 27 mai 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul C.A. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 196 din 1 septembrie 2003 a Tribunalului Alba. În baza art. 333 C. proc. pen., restituie cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, pentru completarea urmăririi penale. Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 23 martie 2005.