ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3002/2005

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3002/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 8 ianuarie 2004, reclamantul I.R. a chemat în judecată Inspectoratul General

al Poliției de Frontieră, Ministerul Administrației și Internelor, Direcția

Poliției de Frontieră Timișoara și Inspectoratul județean al Poliției de

Frontieră Timiș, solicitând anularea dispoziției nr. D3/S.1/VD/110259 din 6

noiembrie 2003, prin care a fost sancționat cu „destituire din poliție”, a

actului emis de Ministerul Administrației și Internelor, prin care i s-a

respins contestația împotriva dispoziției de sancționare și obligarea pârâtelor

să-l reîncadreze în funcția de agent principal de poliție avută anterior, să-i

achite toate drepturile salariale ce i se cuveneau pentru perioada de la data

destituirii din poliție și până la data reîncadrării, să-i comunice dispoziția

integrală de destituire din poliție și actul de respingere a contestației, sub

sancțiunea unor daune cominatorii și să-i plătească cheltuielile de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul arată că aplicarea sancțiunii disciplinare era prescrisă în raport cu

data la care s-a luat cunoștință de pretinsa abatere, astfel că decizia de

aplicare a sancțiunii, ca și cea de respingere a contestației sunt lovite de

nulitate.

Mai arată că în realitate,

nu a săvârșit vreo abatere disciplinară, deoarece nu a avut cunoștință de

existența celor două bancnote în registru, pentru că nu avea obligația să stea

tot timpul în încăperea în care se afla registrul, iar în momentul efectuării

controlului nu se afla în acea încăpere.

Menționează că nu cunoaște

ce îndatoriri de serviciu a încălcat, deoarece în dispoziție nu se arată în

concret culpa sa față de faptele constatate de echipa de control.

Ulterior, reclamantul, prin

cererea aflată dosar, își precizează cererea de chemare în judecată, în sensul

că dispoziția emisă de Inspectorul general al Inspectoratului General al

Poliției de Frontieră are nr. S.110259 din 6 noiembrie 2003.

Pârâții Ministerul

Administrației și Internelor, Direcția Poliției de Frontieră Timișoara și

Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș, au ridicat excepția

lipsei calității procesuale a acestora prin întâmpinările pe care le-au depus

la dosar.

Și pârâtul Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră a formulat întâmpinare, prin care solicită ca

acțiunea să fie respinsă ca neîntemeiată.

Arată că i s-a adus la

cunoștință reclamantului, conținutul dispoziției de destituire, dar această

dispoziție, constituind document clasificat, nu i s-a putut comunica.

În ce privește excepția

prescripției aplicării sancțiunii, invocată de reclamant în acțiune,

menționează că este neîntemeiată, pentru că organul abilitat să aplice

sancțiunea, care este Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a luat

cunoștință despre abatere la data de 4 noiembrie 2003 și a dispus sancționarea

reclamantului la 6 noiembrie 2003, deci în interiorul termenului prevăzut de

lege.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 191 din 30

martie 2004, a admis acțiunea precizată, în sensul că a anulat dispoziția nr. S

110259 din 6 noiembrie 2003 și adresa nr. 97196 din 28 noiembrie 2003, a

obligat pârâții Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Ministerul

Administrației și Internelor să reîncadreze pe reclamant în funcția deținută

anterior, să-i plătească toate drepturile salariale cuvenite de la data

destituirii din funcție și până la reîncadrare și să-i achite suma de 3.000.000

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins acțiunea față de

Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș și de Direcția Poliției

de Frontieră Timișoara, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Instanța reține, în

motivarea sentinței, că decizia contestată este nulă absolut, pentru că în ea

nu se menționează dispozițiile din vreun ordin intern sau regulament încălcate

de reclamant, care au determinat sancționarea, nu se indică motivele

înlăturării apărărilor reclamantului din faza cercetării abaterii și nici

instanța competentă la care se poate contesta sancțiunea, dar este încălcată și

dispoziția imperativă cuprinsă în art. 61 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 360/2002,

modificată prin O.U.G. nr. 89/2003, deoarece șeful ierarhic celui care a

aplicat sancțiunea, nu s-a pronunțat printr-o decizie motivată asupra

contestației formulată de reclamant.

Reține și că sancțiunea este

și neîntemeiată, pentru că pârâții nu au dovedit săvârșirea vreunei fapte de

către reclamant, astfel că abaterea reținută în sarcina reclamantului nu există

ca element al răspunderii disciplinare reglementată de art. 263 alin. (2) C.

muncii.

Împotriva sentinței au

declarat recurs, Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția Generală

Reglementări Juridice și Contencios, precum și Inspectoratul General al

Poliției de Frontieră.

Primul recurent critică hotărârea

pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile Codului muncii, cum greșit s-a reținut de către instanță, ci ale

Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, care se pot completa cu

dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public.

Mai susține că reclamantul

nu a făcut vreo dovadă prin care să răstoarne prezumția de legalitate a

înscrisului contestat, ținându-se cont că cele două bancnote s-au găsit în

registrul folosit numai de către reclamant.

Menționează că Ministerul

Administrației și Internelor nici nu are calitate procesuală în cauză.

Inspectoratul General al

Poliției de Frontieră consideră că hotărârea este netemeinică și nelegală,

pentru că s-a reținut eronat de către instanță, aplicabilitatea prevederilor

Codului muncii, când în realitate, există o lege specială pentru polițiști, și

anume, Legea nr. 360/2002, ale căror dispoziții se pot completa cu ale Legii nr.

188/1999, numai în măsura în care reglementările sale nu sunt suficiente.

Menționează că în baza art. 60

alin. (1) din Legea nr. 360/2002 s-a emis Ordinul nr. 350/2002 al ministrului

de interne, prin care se stabilesc competențele în aplicarea sancțiunilor

disciplinare și în care se arată că sancțiunea disciplinară trebuie adusă la

cunoștința polițistului în cauză, dar fără ca în cuprinsul său să se facă

mențiuni cu privire la motivele pentru care au fost înlăturate apărările

acestuia.

Arată că actul contestat

beneficiază de prezumția de legalitate, iar reclamantul nu a făcut nici o

dovadă prin care să răstoarne această prezumție, el încălcând dispoziția nr. 35575/2003

a Inspectorului general al Poliției de Frontieră prin care este interzisă

deținerea oricărei sume de bani în valută pe timpul serviciului.

Cum în registrul folosit

numai de reclamant s-au găsit cele două bancnote, iar ipoteza lăsării acestor

bani de către un alt lucrător al poliției de frontieră este de neconceput,

consideră că vinovăția reținută în sarcina reclamantului este fără dubiu.

Intimatul I.R. a formulat

întâmpinare, prin care solicită ca cele două recursuri să fie respinse ca

nefondate.

Susține că Ministerul

Administrației și Internelor are calitate procesuală, deoarece a emis actul de

respingere a contestației sale, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

Codului muncii, care constituie dreptul comun al raporturilor de muncă și că

nepublicarea Ordinului nr. 350/2002 al ministrului administrației și internelor

atrage inexistența acestuia, mai ales că s-a emis anterior intrării în vigoare

a Codului muncii și trebuia adaptat dispozițiilor acestuia.

În ce privește fondul

cauzei, susține că nu se face vinovat de săvârșirea vreunei abateri

disciplinare, așa cum reține corect și instanța de fond.

Recursul declarat de către

Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor, pentru acest minister, va fi respins ca fiind

formulat de o persoană fără calitate.

Ministerul Administrației și

Internelor reprezintă această autoritate administrativă în relațiile cu

celelalte autorități, printre care și cu instanțele judecătorești și din acest

motiv se impunea ca ministrul să semneze cererea de recurs sau să mandateze o

altă persoană ca în numele său să promoveze recursul, conform prevederilor art.

67 C. proc. civ.

Cum cererea de recurs este

formulată de o direcție generală din cadrul ministerului și e semnată chiar și

de o altă persoană, decât conducătorul acestei direcții generale, iar la dosar

nu există nici o dovadă din care să rezulte că ministrul a dat mandat persoana

respective să-l reprezinte, urmează ca prezentul recurs să fie respins, pentru

că s-a promovat de către o persoană fără calitate.

Dar, va fi admis recursul

declarat de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Intimatul a deținut funcția

de agent principal de poliție la Punctul de trecere a frontierei Cenad din cadrul

Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Timiș.

Prin adresa nr. D3/S1/V.D.110259

din 6 noiembrie 2003 i s-a adus la cunoștință intimatului, că a fost sancționat

disciplinar cu „destituirea din poliție”, pentru că la 6 septembrie 2003, în

timp ce executa serviciul, ca dispecer și ca lucrător în sensul de ieșire din

țară, o echipă de control din cadrul Direcției Poliției de Frontieră Timișoara

a descoperit în încăperea destinată dispeceratului Punctului de trecere frontieră

Cenad, în registrul de transmitere a datelor și primire a consemnelor, două

bancnote de 10 și 20 Euro.

În adresă se menționează

prevederile legale în baza cărora s-a dispus aplicarea sancțiunii, și anume,

dispoziții din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare

și Ordinul nr. 350/2002 al ministrului administrației și internelor.

De asemenea, se arată că s-a

ținut cont și de concluziile cuprinse în încheierea nr. 588001 din 24 octombrie

2003 a Consiliului de disciplină al Inspectoratului Județean al Poliției de

Frontieră Timiș.

Contestația formulată de

intimat împotriva acestei sancțiuni a fost respinsă de către conducerea

Ministerului Administrației și Internelor, așa cum rezultă din adresa nr. 97196

din 28 noiembrie 2003, către intimat.

Acțiunea promovată de

intimatul-reclamant la instanța de judecată, împotriva măsurii luate împotriva

sa, a fost admisă nelegal și netemeinic de către prima instanță, care a

apreciat că actul de demitere din funcție este nul, pentru că s-a emis cu

încălcarea unor dispoziții imperative ale Codului muncii.

Dar, trebuie avut în vedere

că în conformitate cu dispozițiile art. 309 alin. (3) din O.U.G. nr. 104/2001

privind organizarea și funcționarea poliției de frontieră, aprobată prin Legea nr.

81/2002, pentru poliția de frontieră sunt aplicabile prevederile Legii nr. 360/2002

privind Statutul polițistului.

Art. 59 alin. (1) din

această lege prevede că „sancțiunea disciplinară se aplică numai după

cercetarea prealabilă și după consultarea consiliilor de disciplină”, iar alin.

(2) al acestui articol, art. 60 alin. (1) și art. 62 alin. (3), prevăd că

procedura cercetării prealabile, consiliile de disciplină și aplicarea

sancțiunilor disciplinare se reglementează prin ordin al ministrului de

interne.

În aplicarea acestor

dispoziții legale s-a emis Ordinul ministrului de interne nr. 350/2002.

Ca atare, aflându-ne într-o

materie care are o reglementare specială, cu prioritate trebuie avute în vedere

dispozițiile legale specifice acesteia.

De altfel, conform

prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/ 2002, așa cum au fost

modificate prin O.U.G. nr. 89/2003, „Dispozițiile prezentei legi se completează

cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu

modificările și completările ulterioare, și ale altor acte normative aplicabile

funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt

reglementate în legislația specifică polițistului”.

În art. 76 din Legea nr. 360/2002

se prevede expres că dispozițiile ei se aplică și personalului Poliției de Frontieră

Române.

Cum în domeniul aflat în

discuție există reglementări specifice, acestea au prioritate în aplicare, iar

numai dacă n-ar fi complete se poate apela la dispoziții ale Legii nr. 188/1999,

cu aplicabilitate generală în ce privește funcționarii publici și numai în

măsura în care nici această lege nu este suficientă, se poate pune în discuție

aplicarea altor dispoziții legale, în principal ale Codului muncii.

Dar, prevederile Legii nr. 360/2002

și ale Ordinului nr. 350/2002, emis în aplicarea acestei legi, au suficiente

reglementări în ce privește materia răspunderii disciplinare a polițiștilor și

din acest motiv nu se mai impunea a se face aplicarea altor dispoziții legale,

așa cum nereal a reținut instanța de fond.

Referitor la împrejurarea că

Ordinul nr. 350/2002 nu are aplicabilitate, pentru că nu a fost publicat în

Monitorul Oficial, trebuie avute în vedere prevederile art. 27 alin. (3) din H.G.

nr. 555/2001, care stabilesc că nu sunt supuse regimului de publicare în

Monitorul Oficial, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucțiunile și

alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de

apărare, ordine publică și siguranță națională.

Incontestabil, poliția face

parte din acest sector.

În cauză s-a făcut dovada că

în ce privește pe intimat, s-au respectat întocmai dispozițiile legale

referitoare la cercetarea prealabilă administrativă, ascultarea intimatului,

analizarea faptei săvârșită de acesta în consiliul de disciplină al

Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Timiș și aplicarea sancțiunii

de către persoana abilitată legal.

De asemenea, susținerea că

șeful ierarhic celui care a aplicat sancțiunea, nu s-a pronunțat printr-o

decizie motivată, nu poate fi un motiv de constatare a nulității sancțiunii aplicate

intimatului, deoarece pe de o parte, există un regim special în ce privește

conținutul și transmiterea documentelor cu regim special, considerate secret de

serviciu, iar pe de altă parte, din adresa nr. 97196 din 28 noiembrie 2003 a

Direcției management resurse umane din Ministerul Administrației și Internelor

se desprinde conținutul măsurii luate de ministru, la contestația intimatului

și considerentele pe care acesta le-a avut în vedere.

De altfel, sancțiunea

disciplinară s-a aplicat prin dispoziția Inspectorului general al

Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, iar ministrul administrației

și internelor a menținut-o, prima dispoziție cuprinzând toate elementele pe

care trebuie să le aibă legal un astfel de act.

Referitor la fapta stabilită

în sarcina intimatului, pentru care i s-a aplicat sancțiunea, contrar celor

reținute de instanța de fond, ea reprezintă o abatere disciplinară gravă,

pentru care se impunea luarea măsurii de „destituire din funcție”.

S-a reținut că, în timp ce

intimatul îndeplinea serviciul de dispecer și lucrător pe sensul de ieșire din

țară la Punctul de trecere a frontierei Cenad, la 6 septembrie 2003, o echipă

de control din cadrul Direcției Poliției de Frontieră Timișoara a descoperit în

încăperea destinată dispeceratului, în registrul de transmitere a datelor și

primire a consemnelor, două bancnote de 10, respectiv 20 Euro.

Intimatul era singura

persoană care avea dreptul să folosească registrul respectiv, acesta

recunoscând că l-a folosit de mai multe ori în acea zi, dar că nu cunoaște cine

și când a pus banii în registru.

Susținerea sa nu poate fi

reținută, pentru că era persoana care în ziua respectivă a folosit registrul de

transmitere a datelor și primire a consemnelor, avea atribuția de dispecer de

serviciu și folosea încăperea destinată dispeceratului, fiind singura persoană

care trebuia să gestioneze problemele legate de primirea, înscrierea și

comunicarea dispozițiilor și informațiilor primite.

De asemenea, se reține că

intimatul nu a dovedit că banii respectivi nu îi aparțineau, astfel că există o

puternică prezumție că avea cunoștință de ei și că i-a primit în considerarea

exercițiului funcțiunii.

Chiar și în situația,

ipotetică, în care bancnotele găsite în registru nu aparțineau intimatului,

acesta se face totuși vinovat de o gravă neglijență în exercitarea atribuțiilor

de serviciu, prin aceea că avea obligația legală de a supraveghea dispeceratul

și de a nu permite ca o altă persoană să folosească registrul.

Dar, convingerea instanței

este că intimatul a pus banii în registru și nu se aștepta la un control

inopinat din partea forurilor superioare.

Pentru toate considerentele

arătate mai sus, în temeiul art. 312 și 314 C. proc. civ., se va admite

recursul declarat de Inspectoratul Poliției de Frontieră, va fi casată sentința

recurată și, pe fond, se va respinge acțiunea promovată de I.R., ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 191

din 30 martie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, ca fiind formulat de o persoană fără calitate.

Admite recursul declarat de

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

Casează sentința atacată și

în fond, respinge acțiunea reclamantului.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 mai 2005.