ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2623/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 16 februarie

2004, N.R. a chemat în judecată Inspectoratul General al Poliției de Frontieră,

Ministerul Administrației și internelor, Direcția Poliției de Frontieră

Timișoara și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș, solicitând:

- anularea dispoziției de

sancționare cu destituire din poliție, emisă de primul pârât și comunicată cu

scrisoarea nr. D3/S.1/V.D./110339 din 25 noiembrie 2003, ca nelegală;

- anularea actului emis de

conducerea pârâtului secund, prin care a fost respinsă contestația formulată

împotriva deciziei de sancționare (de existența căreia a aflat din scrisoarea nr.

97796 din 23 decembrie 2003), ca nelegal;

- obligarea pârâților la

reintegrarea lui în funcția deținută anterior, anume aceea de agent principal

de poliție - agent operativ I la Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș - S.P.F. Moravița din cadrul Direcției

Poliției de Frontieră Timișoara, precum și la plata drepturilor materiale

(salarii și alte drepturi cuvenite pe durata aplicării sancțiunii și până la

data reintegrării efective);

- obligarea pârâților să-i

comunice actul sancționator motivat, sub sancțiunea plății unor daune

cominatorii al căror cuantum va fi precizat ulterior.

Prin sentința civilă nr. 293

din 24 mai 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat nulitatea

absolută a dispoziției de sancționare nr. 110339 din 24 noiembrie 2003, emisă

de primul pârât.

A anulat adresa nr. 97796

din 23 decembrie 2003, emisă de pârâtul secund și a obligat pe pârâți să-l

reintegreze pe reclamant în funcția publică din care fusese destituit, cu

consecința acordării drepturilor salariale solicitate.

Celelalte capete de cerere

au fost respinse ca rămase fără obiect, iar cu privire la Direcția Poliției de Frontieră Timișoara și la Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș, instanța a respins acțiunea, pentru

lipsa calității procesuale pasive a acestor autorități publice deconcentrate.

Pentru a pronunța această

hotărâre, curtea de apel a reținut că litigiului îi sunt aplicabile

dispozițiile art. 268 alin. (2) C. muncii și că, de vreme ce decizia de

sancționare comunicată reclamantului nu conține motivele de înlăturare a

apărărilor acestuia, ea este lovită de nulitate absolută.

S-a apreciat, totodată, că

reglementările conținute în Ordinul nr. 350/2002, al Ministerului de Interne,

precum și cele instituite prin dispozițiile H.G. nr. 555/2001, nu pot fi opuse

unor dispoziții cu caracter normativ, cu efecte generale față de toți subiecții

de drept, cuprinse în Codul muncii.

Împotriva sentinței au

declarat recurs, pârâții Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și

Ministerul Administrației și Internelor.

În cadrul unei critici ce se

regăsește în ambele recursuri, s-a susținut că în mod greșit prima instanță a

făcut aplicarea unor dispoziții ale Codului muncii, ignorând calitatea de

funcționar public civil, cu statut special a polițistului, precum și incidența

prevederilor cuprinse în Legea nr. 360/2002, privind statutul polițistului, în

Ordinul Ministerului de Interne nr. 350/2002 și în fine, art. 27 alin. (3) din

H.G. nr. 555/2001.

Motivul de recurs este

întemeiat.

Din însăși acțiunea

introdusă rezultă faptul că reclamantul N.R. a deținut funcția de agent

principal de poliție și că prin dispoziția emisă de Inspectoratul General al

Poliției de Frontieră, el a fost sancționat disciplinar cu destituirea din

poliție pentru săvârșirea unor abateri grave de la îndatoririle de serviciu

(deținerea unor sume de bani în valută, în timpul programului de lucru la

punctul de frontieră și ștergerea din memoria telefonului mobil a ultimelor

apeluri efectuate și recepționate).

Potrivit art. 309 alin. (3)

din O.U.G. nr. 104/2001, privind organizarea și funcționarea Poliției de

Frontieră Română, aprobată prin Legea nr. 81/2002, polițiștilor de frontieră le

sunt aplicabile prevederile Legii nr. 360/2002, privind Statutul polițistului.

În conformitate cu normele art.

59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și (2) din această lege, dispozițiile privind

cercetarea administrativă prealabilă, consiliile de disciplină și aplicarea

sancțiunilor disciplinare, fac obiectul unei reglementări prin ordin emis de

ministrul administrației și internelor, fapt realizat prin Ordinul Ministerului

de Interne nr. 350/2002.

Anexa nr. 4 a ordinului redă

modelul înscrisului privind sancțiunea disciplinară ce trebuie adusă la

cunoștința polițistului în cauză, fără precizări referitoare la argumentele

pentru care s-au înlăturat apărările sale.

Pe de altă parte, art. 295 alin.

(2) C. muncii, stabilește că prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de

drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract

individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete

și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă

respective.

Instanța de fond a ignorat

atât calitatea de funcționar public a reclamantului N.R. izvorâtă din raportul

său de serviciu, cât și existența în materie a unor reglementări speciale cu

caracter derogatoriu, de natură a exclude incidența dispozițiilor conținute în art.

268 alin. (2) C. muncii, referitoare la condițiile de formă și la motivarea

actului sancționator.

Aprecierea instanței în

legătură cu Ordinul nr. 350/2002 este, la rândul ei, eronată, deoarece potrivit

art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001, nu sunt supuse regimului de publicare

în Monitorul Oficial al României, Partea I, ordinele, instrucțiunile și alte

acte cu caracter normativ ce au ca obiect reglementări din sectorul de apărare,

ordine publică și siguranța națională.

Din probatoriile cu acte

administrate în cauză, rezultă că organele Inspectoratului General al Poliției

de Frontieră s-au conformat întocmai dispozițiilor cuprinse atât în Legea nr. 360/2002,

cât și în celelalte acte normative enunțate mai sus, referitoare la constatarea

abaterilor disciplinare, la cercetarea lor și sancționarea polițiștilor.

Întrucât, însă, instanța

sesizată nu s-a pronunțat asupra fondului litigiului, privind existența,

circumstanțele săvârșirii abaterilor și la gravitatea sancțiunii aplicate

reclamantului, urmează ca, admițând ambele recursuri, Înalta Curte de Casație

și Justiție să caseze sentința, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași

curte de apel.

În recursul Ministerului

Administrației și Internelor s-a mai susținut că prima instanță trebuia să

rețină lipsa de calitate procesuală pasivă a acestei autorități publice

centrale și să respingă față de ea, acțiunea.

Critica este neîntemeiată,

deoarece așa cum corect s-a reținut în sentință, acest minister a soluționat

contestația formulată de N.C. împotriva dispoziției de sancționare și apoi a

comunicat soluția adoptată cu adresa nr. 97796 din 23 decembrie 2003, atacată,

de asemenea, pe calea contenciosului administrativ.

Văzând și dispozițiile art. 313

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră București și de

pârâtul Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 293

din 24 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 aprilie 2005.