ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2623/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 16 februarie 2004, N.R. a chemat în judecată Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Ministerul Administrației și internelor, Direcția Poliției de Frontieră Timișoara și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș, solicitând: - anularea dispoziției de sancționare cu destituire din poliție, emisă de primul pârât și comunicată cu scrisoarea nr. D3/S.1/V.D./110339 din 25 noiembrie 2003, ca nelegală; - anularea actului emis de conducerea pârâtului secund, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de sancționare (de existența căreia a aflat din scrisoarea nr. 97796 din 23 decembrie 2003), ca nelegal; - obligarea pârâților la reintegrarea lui în funcția deținută anterior, anume aceea de agent principal de poliție - agent operativ I la Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș - S.P.F.

Moravița din cadrul Direcției Poliției de Frontieră Timișoara, precum și la plata drepturilor materiale (salarii și alte drepturi cuvenite pe durata aplicării sancțiunii și până la data reintegrării efective); - obligarea pârâților să-i comunice actul sancționator motivat, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii al căror cuantum va fi precizat ulterior. Prin sentința civilă nr. 293 din 24 mai 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a dispoziției de sancționare nr. 110339 din 24 noiembrie 2003, emisă de primul pârât. A anulat adresa nr. 97796 din 23 decembrie 2003, emisă de pârâtul secund și a obligat pe pârâți să-l reintegreze pe reclamant în funcția publică din care fusese destituit, cu consecința acordării drepturilor salariale solicitate.

Celelalte capete de cerere au fost respinse ca rămase fără obiect, iar cu privire la Direcția Poliției de Frontieră Timișoara și la Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș, instanța a respins acțiunea, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestor autorități publice deconcentrate. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. (2) C. muncii și că, de vreme ce decizia de sancționare comunicată reclamantului nu conține motivele de înlăturare a apărărilor acestuia, ea este lovită de nulitate absolută. S-a apreciat, totodată, că reglementările conținute în Ordinul nr. 350/2002, al Ministerului de Interne, precum și cele instituite prin dispozițiile H.G.

nr. 555/2001, nu pot fi opuse unor dispoziții cu caracter normativ, cu efecte generale față de toți subiecții de drept, cuprinse în Codul muncii. Împotriva sentinței au declarat recurs, pârâții Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Ministerul Administrației și Internelor. În cadrul unei critici ce se regăsește în ambele recursuri, s-a susținut că în mod greșit prima instanță a făcut aplicarea unor dispoziții ale Codului muncii, ignorând calitatea de funcționar public civil, cu statut special a polițistului, precum și incidența prevederilor cuprinse în Legea nr. 360/2002, privind statutul polițistului, în Ordinul Ministerului de Interne nr. 350/2002 și în fine, art. 27 alin. (3) din H.G.

nr. 555/2001. Motivul de recurs este întemeiat. Din însăși acțiunea introdusă rezultă faptul că reclamantul N.R. a deținut funcția de agent principal de poliție și că prin dispoziția emisă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, el a fost sancționat disciplinar cu destituirea din poliție pentru săvârșirea unor abateri grave de la îndatoririle de serviciu (deținerea unor sume de bani în valută, în timpul programului de lucru la punctul de frontieră și ștergerea din memoria telefonului mobil a ultimelor apeluri efectuate și recepționate). Potrivit art. 309 alin. (3) din O.U.G. nr. 104/2001, privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Română, aprobată prin Legea nr. 81/2002, polițiștilor de frontieră le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 360/2002, privind Statutul polițistului.

În conformitate cu normele art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și (2) din această lege, dispozițiile privind cercetarea administrativă prealabilă, consiliile de disciplină și aplicarea sancțiunilor disciplinare, fac obiectul unei reglementări prin ordin emis de ministrul administrației și internelor, fapt realizat prin Ordinul Ministerului de Interne nr. 350/2002. Anexa nr. 4 a ordinului redă modelul înscrisului privind sancțiunea disciplinară ce trebuie adusă la cunoștința polițistului în cauză, fără precizări referitoare la argumentele pentru care s-au înlăturat apărările sale. Pe de altă parte, art. 295 alin. (2) C. muncii, stabilește că prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

Instanța de fond a ignorat atât calitatea de funcționar public a reclamantului N.R. izvorâtă din raportul său de serviciu, cât și existența în materie a unor reglementări speciale cu caracter derogatoriu, de natură a exclude incidența dispozițiilor conținute în art. 268 alin. (2) C. muncii, referitoare la condițiile de formă și la motivarea actului sancționator. Aprecierea instanței în legătură cu Ordinul nr. 350/2002 este, la rândul ei, eronată, deoarece potrivit art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001, nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ ce au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranța națională.

Din probatoriile cu acte administrate în cauză, rezultă că organele Inspectoratului General al Poliției de Frontieră s-au conformat întocmai dispozițiilor cuprinse atât în Legea nr. 360/2002, cât și în celelalte acte normative enunțate mai sus, referitoare la constatarea abaterilor disciplinare, la cercetarea lor și sancționarea polițiștilor. Întrucât, însă, instanța sesizată nu s-a pronunțat asupra fondului litigiului, privind existența, circumstanțele săvârșirii abaterilor și la gravitatea sancțiunii aplicate reclamantului, urmează ca, admițând ambele recursuri, Înalta Curte de Casație și Justiție să caseze sentința, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. În recursul Ministerului Administrației și Internelor s-a mai susținut că prima instanță trebuia să rețină lipsa de calitate procesuală pasivă a acestei autorități publice centrale și să respingă față de ea, acțiunea.

Critica este neîntemeiată, deoarece așa cum corect s-a reținut în sentință, acest minister a soluționat contestația formulată de N.C. împotriva dispoziției de sancționare și apoi a comunicat soluția adoptată cu adresa nr. 97796 din 23 decembrie 2003, atacată, de asemenea, pe calea contenciosului administrativ. Văzând și dispozițiile art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră București și de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 293 din 24 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2005.