ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 249/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 25 noiembrie 2003, reclamantul O.A. a chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General al Poliției de

Frontieră, Inspectoratul General al Poliției și Inspectoratul Județean al

Poliției de Frontieră Arad, solicitând anularea actului administrativ nr. D

3/S.1/VD 110221, emis de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră,

reintegrarea sa în funcția de agent operativ I și obligarea pârâților la plata

drepturilor salariale cuvenite.

În motivarea acțiunii,

reclamantul arată că a fost eliberat din funcția publică, pentru faptul că, la

data de 27 august 2003, în timp ce se afla în serviciu, la controlul efectuat

de o echipă de ofițeri din cadrul Inspectoratului General al Poliției de

Frontieră, au fost găsite asupra sa, sumele de 1010 Euro și 138.000 lei.

Reclamantul a susținut că

actul prin care a fost sancționat, nu îndeplinește condițiile de validitate

prevăzute de art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, coroborat cu prevederile

art. 268 alin. (2) C. muncii, în sensul că decizia de sancționare nu cuprinde

toate elementele cerute de lege, fiind nulă absolut.

Curtea de Apel Timișoara. secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 303 din 25

mai 2004, a admis acțiunea reclamantului, a anulat actul administrativ atacat,

a obligat Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, să-l reintegreze în

funcția deținută anterior și să-i plătească drepturile salariale cuvenite și a

respins acțiunea față de pârâții Ministerul Administrației și Internelor,

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Inspectoratul Județean al

Poliției de Frontieră Arad, pentru lipsă de calitate procesuală pasivă.

În motivarea sentinței

instanța a reținut că decizia de sancționare este nulă absolut, fiind emisă cu

încălcarea dispozițiilor art. 268 alin. (2) C. muncii și a dispoziției

imperative cuprinsă în art. 61 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 360/2002,

modificată prin O.U.G. nr. 89/2003.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, susținând în

esență că, instanța de fond a pronunțat sentința recurată, cu aplicarea greșită

a legii, admițând excepția privind nulitatea absolută a dispoziției de

sancționare. De asemenea, se arată că în mod eronat instanța a reținut că:

„Legea nr. 360/2002, modificată, nu conține dispoziții contrare legislației

specifice funcției publice și nici celei din legislația muncii, în ceea ce

privește reglementarea formei și conținutului pe care trebuia să le

îndeplinească o decizie de sancționare disciplinară, astfel că sub acest aspect

se aplică pe deplin prevederile art. 268 C. muncii”.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

În conformitate cu

prevederile art. 1 din Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului,

acesta este funcționar public civil, cu statut special. Art. 78 al acestui act

normativ precizează că „dispozițiile prezentei legi se completează, după caz,

cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, cu

modificările și completările ulterioare și ale altor acte normative în vigoare,

aplicabile funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu

sunt reglementate în legislația specifică polițistului”.

Prevederile art. 103 din Legea

nr. 188/1999, modificată și completată prin Legea nr. 161/2003, stipulează că:

„dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii,

precum și cu reglementările de drept comun, civile, administrative și penale,

după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției

publice.

Potrivit art. 268 alin. (1)

din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, „angajatorul dispune aplicarea sancțiunii

disciplinare, printr-o decizie emisă în formă scrisă, emisă în termen de 30 de

zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii

disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei”.

Conform alin. (2) al art. 268

din Legea nr. 53/2003, „sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se

cuprind în mod obligatoriu, printre altele, descrierea faptei care constituie

abatere disciplinară, motivele pentru care au fost înlăturate apărările

formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele

pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată

cercetarea, precum și instanța competentă la care sancțiunea poate fi

contestată.

Dispoziția de sancționare

cuprinsă în adresa nr. D.3/S.1/VD 110221 din 31 noiembrie 2003, emisă de

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, către Inspectoratul Județean al

Poliției de Frontieră Arad - S.P.F. Nădlac, descrie abaterea disciplinară

săvârșită, normele legale încălcate, iar în final precizează că sancțiunea

disciplinară aplicată poate fi contestată în termen de 5 (cinci) zile de la

data luării la cunoștință, prin cerere adresată ministrului administrației și

internelor. Această dispoziție nu face nici o referire la motivele pentru care

au fost înlăturate apărările cercetării prealabile.

În conformitate cu

prevederile art. 59 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, sancțiunea disciplinară

se aplică numai după cercetarea prealabilă și după consultarea consiliilor de

disciplină, ascultarea celui în cauză și consemnarea susținerilor sale fiind

obligatorie, potrivit alin. (5).

Alin. (2) al art. 60,

precizează că destituirea din poliție se dispune în mod corespunzător, de

persoanele care, potrivit art. 15, au competența să acorde gradele profesionale

ale polițistului.

Art. 61 precizează că,

polițistul poate contesta sancțiunea disciplinară aplicată, în termen de 15

zile de la luarea la cunoștință, șefului ierarhic superior celui care a aplicat

sancțiunea. Aceasta se pronunță prin decizie motivată, în termen de 30 de zile.

În cazul în speță, prin

încheierea din 7 octombrie 2003, Consiliul de Disciplină, deși a reținut

cererea agentului principal de poliție O.A., de a fi asistat de avocatul ales,

care nu a putut fi prezent la dezbateri, a procedat la soluționarea în fond a

cauzei, propunând destituirea acestuia din funcție.

În sprijinul cererii sale

privind invocarea lipsei de apărare, la dosarul instanței de fond se află

cererea avocatului ales L.S., prin care solicită acordarea unui termen,

ulterior datei de 9 octombrie 2003, pentru studierea dosarului și pentru a

propune probe în apărare.

Adresa contestată nu poate

constitui decizie motivată, întrucât nu au fost examinate apărările

reclamantului, din faza cercetării abaterii și nu a fost prevăzută instanța competentă

la care se poate contesta sancțiunea.

Dispoziția de sancționare a

reclamantului-intimat a încălcat și prevederea imperativă cuprinsă în art. 61 alin.

(1) teza ultimă din Legea nr. 360/2002, modificată prin O.U.G. nr. 89/2003, în

sensul că șeful ierarhic al celui care a aplicat sancțiunea la care reclamantul

a formulat contestație, nu s-a pronunțat printr-o decizie motivată, ci printr-o

simplă adresă de răspuns la contestație.

Pentru argumentele mai sus

expuse, în mod corect instanța de fond a apreciat că înscrisul nr. D.3/S.1/ VD

110221 din 1 noiembrie 2003, a fost emis cu încălcarea dispozițiilor imperative

ale legii, fiind lovit de nulitate absolută.

Hotărârea instanței de fond

fiind legală și temeinică, recursul declarat de pârât se va respinge ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră București, împotriva sentinței civile nr. 303

din 25 mai 2004, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie 2005.