ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2394/2006

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 268 din 10

mai 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul S.C., în

contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Ministerul

Administrației și Internelor și a constatat nulitatea absolută a dispoziției nr.

S 110237 din 3 noiembrie 2003, emisă de primul pârât și a adresei nr. 97247 din

3 decembrie 2003, emisă de Ministerul Administrației și Internelor, cu consecința

continuării raporturilor de serviciu și a obligării pârâților la plata

despăgubirilor salariale cuvenite de la data destituirii din funcție și până la

reintegrarea efectivă a reclamantului; cererea privind acordarea de daune

morale a fost respinsă ca nefondată.

Prin decizia nr. 2329 din 7 aprilie

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul pârâtului Inspectoratul General al Poliției de

Frontieră, a casat sentința civilă nr. 268/2004, a Curții de Apel Timișoara și

a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Recursul Ministerul

Administrației și Internelor împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca

fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive reiterată de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a fost

respinsă, ca nefondată, instanța reținând că în contenciosul administrativ are

calitate procesuală pasivă, autoritatea emitentă a actului administrativ

atacat, în speță Ministerul Administrației și Internelor soluționând plângerea

prealabilă a reclamantului, prin adresa nr. 97247 din 3 decembrie 2003, a cărei anulare s-a cerut prin acțiune.

Prin sentința civilă nr. 291 din 14

octombrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea, a anulat dispoziția Inspectoratului General

al Poliției de Frontieră, cu nr. S 110237 din 3 noiembrie 2003 și actul

administrativ nr. 97247 din 3 decembrie 2003, emis de Ministerul Administrației

și Internelor, cu consecința continuării raporturilor de serviciu, obligând

pârâții, la plata drepturilor salariale ce se cuvin reclamantului, de la data

destituirii din funcție și până la reintegrarea sa efectivă. A respins în rest

acțiunea și a obligat pârâții, să plătească reclamantului, cheltuieli de

judecată în sumă de 5.000.000 lei.

În motivarea soluției s-a reținut că

reclamantul a fost sancționat cu destituirea din funcție, pentru că a permis

ieșirea din țară a microbuzului aparținând operatorului rutier SC M.M. SRL, a

cărui licență de transport era expirată din 31 martie 2003, microbuzul ieșind

din țară și după această dată, formalitățile fiind efectuate de către

reclamant. S-a constatat că în sarcina reclamantului, pârâții au mai reținut și

faptul că a permis ieșirea din țară a unor persoane îmbarcate în microbuze,

fără foaie interbus, peste limita de 8 locuri, iar acele persoane nu

îndeplineau condițiile legale prevăzute de O.U.G. nr. 144/2001 (asigurare

medicală, bilet de călătorie dus-întors, o sumă minimă în valută liber

convertibilă la vedere sau cărți de credit pentru sumele în valută, sumă care,

conform Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 177/2001, este

de 100 de Euro pe fiecare zi de sejur, dar nu mai puțin de 5 zile).

Instanța de fond a apreciat că

aceste fapte sunt nedovedite, având în vedere că în declarația șoferului nu se

face nici o referire expresă la activitatea reclamantului, vorbindu-se în

general despre un angajament între patronul firmei și cei de la vamă, instanța

reținând caracterul nesincer al acestei declarații, aspect evidențiat și în

raportul serviciului judiciar din cadrul Inspectoratului General al Poliției

Arad.

Concluzionând, Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a apreciat că

dovezile pe care s-au bazat pârâții în aplicarea sancțiunii disciplinare, sunt

insuficiente, pentru a se reține vinovăția reclamantului și a se lua decizia

destituirii sale, având în vedere și faptul că, acesta, în calitate de funcționar

public, se bucură de stabilitate în exercitarea funcției publice pe care o

deținea.

Prin decizia nr. 912 din 16 martie

2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră și Ministerul Administrației și Internelor

împotriva sentințe civile nr. 291/PI din 14 octombrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a casat sentința

atacată și pe fond, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Înalta Curte a reținut că, în zilele

de 29 septembrie 2002, 11 decembrie 2002 și 11 februarie 2003, fiind de

serviciu la P.C.T.F. Nădlac, reclamantul, agent al poliției de frontieră, a

permis ieșirea din țară a microbuzelor evidențiate în actele de control, care

s-au deplasat în Spania. Totodată, deși reclamantul a susținut în mod constant

că în perioada serviciului efectuat nu a permis ieșirea din țară în condiții

nelegale, nici mijloacelor de transport și nici persoanelor transportate,

probele administrate (declarația martorului M.S.N.), în cadrul cercetării

administrative prealabile, au infirmat aceste susțineri.

Constatând împrejurări de natură să

confirme aspectele de nelegalitate ale activității reclamantului, Înalta Curte

a apreciat soluția instanței de fond, ca fiind netemeinică și nelegală și a

dispus în consecință.

Împotriva deciziei nr. 912 din 16

martie 2006, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, S.C.O. a formulat cererea de revizuire, în

temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea cererii s-a arătat că

decizia amintită este potrivnică față de decizia nr. 2329 din 7 aprilie 2003,

pronunțată de aceeași instanță, ca instanță de recurs. Astfel, deși prin

decizia nr. 2329/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca fiind

declarat de o persoană fără calitate procesuală, recursul Ministerului

Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 268/2004 a Curții

de Apel Timișoara, ulterior, prin decizia nr. 912/2006, Înalta Curte de Casație

și Justiție a admis recursul declarat de Ministerul Administrației și

Internelor, încălcând în acest mod, principiul autorității de lucru judecat.

Cererea de revizuire este

inadmisibilă.

Fiind o cale extraordinară de atac,

de retractare, revizuirea se poate exercita numai împotriva hotărârilor

definitive, în cazurile și condițiile expres stabilite de lege.

Potrivit temeiului invocat aici,

respectiv art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase

definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri

date de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere, „dacă

există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de

grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceeași calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile

potrivnice sunt date de instanța de recurs”.

Este necesar ca hotărârile

potrivnice să conțină, așadar, elementele caracteristice existenței autorității

de lucru judecat și, totodată, ca acestea să fie pronunțate în aceeași pricină,

dar în dosare diferite. Aceasta, pentru că sensul reglementării este, în mod

evident, acela de a găsi o cale de rezolvare situațiilor în care,

neobservându-se existența lucrului judecat, se ajunge la pronunțarea unor

hotărâri judecătorești de neconciliat și care nu s-ar putea executa simultan.

Or, așa cum rezultă din expunerea

rezumativă făcută mai înainte, în cauză nu există contrarietate de hotărâri, de

natură a atrage incidența dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Deși, aparent, în cele două decizii

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 2329/2005 și nr. 912/2006),

se regăsește tripla identitate de elemente ale autorității de lucru judecat

(părți, obiect, cauză), aceste hotărâri nu au fost pronunțare în dosare

diferite, ci în același dosar, în cicluri procesuale diferite.

Astfel, prin decizia nr. 2329/2005,

ca urmare a admiterii unuia dintre cele două recursuri îndreptate împotriva

sentinței civile nr. 268/2004 a Curții de Apel Timișoara, cauza a fost trimisă,

spre rejudecare, iar prin decizia nr. 912/2006, în urma admiterii recursurilor

declarate, instanța de recurs s-a pronunțat asupra fondului pricinii. Soluția

finală, și susceptibilă de executare este, deci, numai cea cuprinsă în decizia

nr. 912/2006.

În concluzie, nefiind îndeplinite

cerințele cumulative, prevăzute de lege, pentru a fi aplicabile dispozițiile art.

322 pct. 7 C. proc. civ., prezenta cerere de revizuire va fi respinsă ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de S.C.O., împotriva deciziei nr. 912 din 16 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

inadmisibilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 iunie 2006.