ÎCCJ, Decizia nr. 132/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 72 din 2

aprilie 2002, Tribunalul Harghita a condamnat pe inculpatul P.B. la câte 7 ani

și 6 luni închisoare, interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art.

64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea a două infracțiuni de tentativă la

omor calificat prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 și la art. 175 lit. i)

C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen., ca

inculpatul să execute pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare și interzicerea

timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b)

raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului

penal, față de inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire prevăzută de art.

180 alin. (2) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 28 aprilie 2001 până la 2 aprilie 2002,

menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, inculpatul a

declarat apel.

Prin decizia penală nr. 180 din 16

decembrie 2002, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis apelul și, desființând în

parte sentința, a achitat pe inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă

la omor calificat săvârșită asupra victimei T.S., iar, în ceea ce privește

cealaltă infracțiune de tentativă la omor calificat (săvârșită asupra victimei

C.Z.) a schimbat încadrarea juridică în infracțiunea de vătămare corporală

gravă, pentru care l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare.

Procurorul și inculpatul au declarat

recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, în vederea

judecării, la 30 mai 2003, când cauza a fost amânată la 26 septembrie 2003.

Prin încheierea din 26 septembrie

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, judecând recursurile, a amânat

pronunțarea la 10 octombrie 2003 și, întemeindu-se pe prevederile art. 5

paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la 10 octombrie 2003.

La data de 10 octombrie 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a amânat pronunțarea la 24 octombrie 2003

și, constatând din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului, a dispus

prelungirea acesteia până la aceeași dată, respectiv, 24 octombrie 2003, când a

amânat pronunțarea la 7 noiembrie 2003, prelungind și arestarea preventivă până

la această dată.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva ultimei încheieri.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că,

„dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii

sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării

prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1) C. proc. pen.,

pentru judecarea apelului sau la termenul fixat, conform art. 385

12

alin.

(1) C. proc. pen., pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce în alin. (2) al

aceluiași articol era precizat că, "în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin.

(1) C. proc. pen.", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie

atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs ar fi dispus

prelungirea sau revocarea arestării, nu s-a prevăzut o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum, prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei

instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că,

pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de

aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din

moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu mai era susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar fi impus învestirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C.

proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu a Codului de procedură

penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se

judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale

de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul P.B. împotriva încheierii din 24 octombrie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1284/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

24 martie 2004.