ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7708/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 1 aprilie 2001, reclamanta SC A.P. SA a chemat în judecată Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței și pe numiții C.Ș., V.I., N.G. și R.T., funcționari cu funcții de conducere în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, solicitând obligarea acestora, la plata sumei de 500.000 dolari SUA, cu titlu de despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului produs prin oprirea activității de pilotaj în porturile maritime, începând cu data de 11 august 2000. În motivarea acțiunii, reclamanta arată că la data interzicerii abuzive a activității de pilotaj, cât și în prezent, deține autorizație seria M . Nr. 00067/1, emisă de Inspectoratul Navigației Civile, valabilă până la 23 decembrie 2004, care îi permitea să funcționeze în perimetrul infrastructurilor portuare și să efectueze acest serviciu.

Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 216 din 25 octombrie 2001, a respins ca nefondată acțiunea, reținând că sancțiunea administrativă a obligării la repararea pagubelor, putea fi aplicată, numai dacă autoritatea administrativă ar fi fost obligată în vreun mod la emiterea sau eliberarea acestuia, situație inexistentă în speță. Împotriva acestei soluții a declarat recurs, reclamanta SC A.P. SA, susținând în esență că: - hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine naturii pricinii, întrucât pe de o parte, reține că prin decizia nr. 487/2001, Curtea Supremă de Justiție a stabilit că dispozițiile art. 5 din Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 508/1999, reprezintă un adaos la lege, iar pe de altă parte, că Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței nu are obligația de a permite recurentei-reclamante, să efectueze activitatea de pilotaj în zonele concesionate.

Se mai critică hotărârea, și pentru încălcarea legii, întrucât în mod eronat instanța de fond s-a referit la răspunderea administrativ-contravențională, reținând că nu s-a comis o abatere administrativă, prin emiterea actului administrativ anulat parțial. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu privire la primul motiv de casare, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că prin decizia nr. 487/2001, Curtea Supremă de Justiție a anulat prevederile art. 5 din Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 508/1999 și că O.G. nr. 22/1999 nu conține dispoziții speciale, derogatorii, referitoare la necesitatea obținerii unei alte autorizații pentru desfășurarea serviciului public de pilotaj, dar și faptul că Ministerul Transporturilor nu are obligația de a permite recurentei-reclamante, să desfășoare serviciul public de pilotaj, fără existența unui contract de concesiune.

Autorizația emisă de Inspectoratul Navigației Civile, la data de 23 decembrie 1999, valabilă până la 23 decembrie 2004, îi conferă beneficiarului, dreptul de a desfășura servicii portuare, cu obligația respectării prevederilor legale în vigoare. Potrivit art. 8 din O.G. nr. 22/1999, asigurarea serviciilor publice portuare trebuie făcută direct de către administrația portuară sau prin intermediul unor agenți economici, prin concesionare, asociere, cesiune sau alte asemenea operații. Autorizația respectivă nu conferă recurentei-reclamante, dreptul de a presta serviciul de pilotaj, aceasta fiind numai una din condițiile prealabile pentru exploatarea domeniului public portuar. Pentru a produce efecte, autorizația trebuie să fie urmată de încheierea unui contract de concesiune sau încheiere, conform dispozițiilor art. 135 pct. 5 din Constituția României, ale Legii nr. 219/1998, ale O.G.

nr. 42/1997, H.G. nr. 167/2000 și ale O.G. nr. 22/1999. Autorizația pe care o deține recurenta, îi permite să desfășoare servicii portuare și să participe la licitațiile organizate în vederea concesionării serviciului public de pilotaj, așa cum, de altfel, a statuat și Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 4142/2001. Referitor la cel de al doilea motiv de casare, instanța de fond a pronunțat o hotărâre, cu respectarea întocmai a legii. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, exclusiv pe dispozițiile art. 13 din Legea nr. 29/1990. În materia contenciosului administrativ există două categorii de răspundere: răspunderea autorizației administrative și răspunderea funcționarului public.

Prin cererea introductivă, recurenta-reclamantă precizează că solicită sancționarea funcționarilor publici care au elaborat actul pasiv, care pretinde că a fost vătămător . Instanța de fond a reținut în mod corect că, în speță nu este atrasă răspunderea administrativă, cu atât mai mult, cu cât, prin apariția O.G. nr. 22/1999, pilotajul în porturi nu mai este o activitate executată de orice agent economic în mod liber, el devenind un serviciu ce aparține statului - serviciu public de interes național (art. 10), desfășurat pe o infrastructură ce aparține statului, fiind în responsabilitatea Ministerului Transporturilor (art. 82 din O.G. nr. 42/1997), care și-a exercitat dreptul de dispoziție, cu referire la concesionare, cu respectarea prevederilor Legii nr. 219/1998 privind regimul concesionărilor.

De altfel, recurenta-reclamantă nu a dovedit existența unui prejudiciu material, expertul având în vedere contracte de pilotaj neexecutate, parte din ele, iar o altă parte nefiind semnate de beneficiar. Nici unul din aceste contracte nu este însoțit de comenzi scrise, emise de beneficiar. Având în vedere cele mai sus expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.P. SA Constanța împotriva sentinței civile nr. 216/CA din 25 octombrie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2004.