ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7708/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 1 aprilie 2001, reclamanta SC A.P. SA a chemat în judecată Ministerul

Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței și pe numiții C.Ș., V.I., N.G.

și R.T., funcționari cu funcții de conducere în cadrul Ministerului Lucrărilor

Publice, Transporturilor și Locuinței, solicitând obligarea acestora, la plata

sumei de 500.000 dolari SUA, cu titlu de despăgubiri, pentru acoperirea

prejudiciului produs prin oprirea activității de pilotaj în porturile maritime,

începând cu data de 11 august 2000.

În motivarea acțiunii,

reclamanta arată că la data interzicerii abuzive a activității de pilotaj, cât

și în prezent, deține autorizație seria M . Nr. 00067/1, emisă de Inspectoratul

Navigației Civile, valabilă până la 23 decembrie 2004, care îi permitea să funcționeze

în perimetrul infrastructurilor portuare și să efectueze acest serviciu.

Curtea de Apel Constanța, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 216 din 25 octombrie 2001, a respins ca nefondată acțiunea, reținând că sancțiunea administrativă a obligării la repararea

pagubelor, putea fi aplicată, numai dacă autoritatea administrativă ar fi fost

obligată în vreun mod la emiterea sau eliberarea acestuia, situație inexistentă

în speță.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs, reclamanta SC A.P. SA, susținând în esență că:

- hotărârea cuprinde motive

contradictorii și străine naturii pricinii, întrucât pe de o parte, reține că

prin decizia nr. 487/2001, Curtea Supremă de Justiție a stabilit că dispozițiile

art. 5 din Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 508/1999, reprezintă un

adaos la lege, iar pe de altă parte, că Ministerul Lucrărilor Publice,

Transporturilor și Locuinței nu are obligația de a permite recurentei-reclamante,

să efectueze activitatea de pilotaj în zonele concesionate. Se mai critică

hotărârea, și pentru încălcarea legii, întrucât în mod eronat instanța de fond

s-a referit la răspunderea administrativ-contravențională, reținând că nu s-a

comis o abatere administrativă, prin emiterea actului administrativ anulat

parțial.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv

de casare, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că prin decizia nr. 487/2001,

Curtea Supremă de Justiție a anulat prevederile art. 5 din Ordinul Ministrului

Transporturilor nr. 508/1999 și că O.G. nr. 22/1999 nu conține dispoziții

speciale, derogatorii, referitoare la necesitatea obținerii unei alte

autorizații pentru desfășurarea serviciului public de pilotaj, dar și faptul că

Ministerul Transporturilor nu are obligația de a permite recurentei-reclamante,

să desfășoare serviciul public de pilotaj, fără existența unui contract de

concesiune.

Autorizația emisă de

Inspectoratul Navigației Civile, la data de 23 decembrie 1999, valabilă până la

23 decembrie 2004, îi conferă beneficiarului, dreptul de a desfășura servicii

portuare, cu obligația respectării prevederilor legale în vigoare.

Potrivit art. 8 din O.G. nr.

22/1999, asigurarea serviciilor publice portuare trebuie făcută direct de către

administrația portuară sau prin intermediul unor agenți economici, prin

concesionare, asociere, cesiune sau alte asemenea operații.

Autorizația respectivă nu

conferă recurentei-reclamante, dreptul de a presta serviciul de pilotaj,

aceasta fiind numai una din condițiile prealabile pentru exploatarea domeniului

public portuar. Pentru a produce efecte, autorizația trebuie să fie urmată de

încheierea unui contract de concesiune sau încheiere, conform dispozițiilor art.

135 pct. 5 din Constituția României, ale Legii nr. 219/1998, ale O.G. nr. 42/1997,

H.G. nr. 167/2000 și ale O.G. nr. 22/1999. Autorizația pe care o deține

recurenta, îi permite să desfășoare servicii portuare și să participe la

licitațiile organizate în vederea concesionării serviciului public de pilotaj,

așa cum, de altfel, a statuat și Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 4142/2001.

Referitor la cel de al

doilea motiv de casare, instanța de fond a pronunțat o hotărâre, cu respectarea

întocmai a legii.

Recurenta-reclamantă și-a

întemeiat cererea de chemare în judecată, exclusiv pe dispozițiile art. 13 din

Legea nr. 29/1990.

În materia contenciosului

administrativ există două categorii de răspundere: răspunderea autorizației

administrative și răspunderea funcționarului public. Prin cererea introductivă,

recurenta-reclamantă precizează că solicită sancționarea funcționarilor publici

care au elaborat actul pasiv, care pretinde că a fost vătămător .

Instanța de fond a reținut

în mod corect că, în speță nu este atrasă răspunderea administrativă, cu atât

mai mult, cu cât, prin apariția O.G. nr. 22/1999, pilotajul în porturi nu mai

este o activitate executată de orice agent economic în mod liber, el devenind

un serviciu ce aparține statului - serviciu public de interes național (art. 10),

desfășurat pe o infrastructură ce aparține statului, fiind în responsabilitatea

Ministerului Transporturilor (art. 82 din O.G. nr. 42/1997), care și-a

exercitat dreptul de dispoziție, cu referire la concesionare, cu respectarea

prevederilor Legii nr. 219/1998 privind regimul concesionărilor.

De altfel, recurenta-reclamantă

nu a dovedit existența unui prejudiciu material, expertul având în vedere

contracte de pilotaj neexecutate, parte din ele, iar o altă parte nefiind

semnate de beneficiar.

Nici unul din aceste

contracte nu este însoțit de comenzi scrise, emise de beneficiar.

Având în vedere cele mai sus

expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC A.P. SA Constanța împotriva sentinței civile nr. 216/CA din 25 octombrie

2001 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2004.