ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1686/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința atacată cu recurs, sentința civilă nr. 143/CA pronunțată la data de 31 octombrie 2002 în dosarul nr. 196/CA/2002, Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC P.S. SA Constanța și a obligat fostul Minister al Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, actualmente Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, să-i plătească reclamantei, suma de 942.254 dolari SUA, la data executării, reprezentând despăgubiri civile pentru oprirea activității de pilotaj în Portul Constanța, în perioada 11 august 2000 – 15 februarie 2002, conform raportului de expertiză contabilă.

Totodată, prin aceeași hotărâre, a fost respins ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea ministerului pârât, la plata sumei de 500.000.000 lei prejudiciu moral.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin acțiunea introductivă, societatea comercială reclamantă a cerut obligarea ministerului pârât la plata sumei de 1.400.000 dolari SUA reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale și 500.000.000 lei pentru prejudiciul moral, care i-au fost produse prin emiterea de către pârât, a Ordinelor ilegale nr. 508/1999 și nr. 595/2000, anulate de instanțele de judecată, prin care a fost oprită să mai efectueze activitatea de pilotaj în Portul Constanța, începând cu data de 16 august 2000. În motivarea acțiunii, societatea comercială a susținut că cele două ordine ministeriale au fost anulate prin hotărâri judecătorești irevocabile: - art. 5 din Ordinul nr. 508/1999 a fost anulat prin sentința civilă nr. 66/CA din 15 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ și prin decizia nr. 487 din 6 februarie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, în privința cărora recursul în anulare al procurorului general a fost respins prin decizia nr. 93 din 5 noiembrie 2001, pronunțată de Completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție; - Ordinul nr. 595/2000, prin care a fost abrogat Ordinul nr. 508/1999, ce fusese anulat parțial de instanțele judecătorești, a fost anulat, la rândul său,

prin sentința civilă nr. 233/CA din 22 noiembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 3123 din 22 octombrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, constatându-se că SC P.S. SA Constanța are dreptul de a exercita activitatea de pilotaj, potrivit autorizației seria M nr. 00064-1 din 27 ianuarie 2000, emisă de Inspectoratul Navigației Civile. În considerentele hotărârii pronunțate, instanța de fond a motivat, în esență, că perioada în care activitatea de pilotaj a reclamantei a fost întreruptă ca urmare a emiterii Ordinului nr. 508/1999, de către ministerul pârât, a fost de 18 luni, între data de 12 august 2000 și 15 februarie 2002 și că veniturile pe care aceasta a fost împiedicată să le încaseze, constituie pagubă pentru societatea comercială, calculată de expertul contabil la suma totală de 942.254 dolari SUA.

În ceea ce privește prejudiciul moral, de 500 milioane lei, pretins de reclamantă, instanța de fond a reținut că societatea comercială nu a probat că prin actul administrativ anulat ar fi fost vătămate prestigiul și credibilitatea unității. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că instanța de fond: - a interpretat greșit actul dedus judecății, reclamanta cerând prin acțiune doar daune morale, iar ministerul a fost obligat să achite despăgubiri civile reprezentând veniturile nerealizate de societatea comercială; - a pus temei pe o expertiză contabilă pe care a contestat-o, expertul contabil refuzând să răspundă la obiecțiunile formulate; - motivele reținute sunt contradictorii și străine de natura pricinii.

În cursul judecății recursului, ministerul recurent a invocat alte două motive de recurs de ordine publică: - instanța de contencios administrativ a considerat greșit că este competentă să soluționeze acțiunea cu care a fost sesizată, competența aparținând instanței de drept comun, fiind vorba de o acțiune principală în pretenții, iar nu de o acțiune accesorie unei acțiuni în anularea unui act administrativ, singura situație în care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, competența ar fi aparținut instanței de contencios administrativ; - în mod greșit instanța de fond nu a constatat incidența autorității de lucru judecat, din moment ce, prin sentința civilă nr. 233/CA/2001, pronunțată de aceeași instanță, luase act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere privitor la daune.

Totodată, în cursul judecății recursului, intimata-reclamantă a invocat prin întâmpinare, excepția lipsei de calitate a persoanei care a exercitat calea de atac a recursului, arătând că cererea de recurs a fost semnată de Directorul general al Direcției Generale Juridice și Contencios, iar nu de către ministru, care, potrivit prevederilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, exercită drepturile ministerului, ca persoană juridică, iar potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 și art. 4 din H.G. nr. 3/2001, reprezintă ministerul ca organ de specialitate al administrației publice, în relațiile cu celelalte persoane fizice și juridice și în justiție. 1. Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora instanța este datoare să analizeze prioritar excepțiile de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte constată că excepția invocată prin întâmpinare nu este întemeiată. Este adevărat că potrivit prevederilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice, persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de conducere, iar potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001, privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor și dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 3/2001, privind organizarea și funcționarea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, în vigoare la data respectivă, ministrul este autoritatea care reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte persoane fizice și juridice, cât și în justiție.

Dar, potrivit prevederilor generale ale Legii nr. 90/2001, miniștrii își exercită atribuțiile, fie personal, fie folosind aparatul propriu al ministerelor ori instituțiile aflate în subordinea, coordonarea sau autoritatea ministerelor, iar potrivit art. 45 din această lege, atribuțiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcționare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului. Or, prin art. 2 Secțiunea 30 din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, aprobat prin Ordinul nr. 1396 din 27 septembrie 2001, s-a stabilit că, între altele, conducerea Direcției Generale Juridice și Contencios exercită căile de atac pentru și în numele ministrului.

Cum, în cauză, recursul a fost exercitat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, prin Directorul general al Direcției Generale Juridice și Contencios, rezultă că excepția invocată de intimata-reclamantă nu are temei legal. 2. Cu privire la motivele de recurs de ordine publică invocate în cursul judecății, Înalta Curte reține că sunt nefondate. 2.1. Referitor la excepția necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ, invocată de recurentă, rezultă că este lipsită de temei legal. Este necontestat că acțiunea care face obiectul cauzei de față, are ca obiect daunele pretinse de reclamantă, ca fiind produse ca urmare a emiterii actelor administrative emise de ministerul pârât, anulate de instanța de contencios administrativ prin hotărâri irevocabile.

Or, potrivit art. 11 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ, instanța de contencios administrativ este competentă să se pronunțe și asupra daunelor materiale și morale cerute, atunci când admite cererea principală vizând anularea actului administrativ vătămător, acțiunea în daune având astfel, un caracter accesoriu. Din prevederile art. 12 din Legea nr. 29/1990 rezultă că acțiunea în daune poate fi exercitată și separat, atunci când întinderea pagubei nu era cunoscută la data judecării acțiunii principale de anulare a actului administrativ. Împrejurarea că acțiunea privind daunele este exercitată concomitent cu acțiunea principală în anularea actului administrativ sau este exercitată separat de aceasta, nu schimbă caracterul său accesoriu, în raport cu acțiunea în anulare.

Or, potrivit prevederilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, adică, în cauza de față, instanța de contencios administrativ, cum corect a reținut instanța de fond. 2.2. Referitor la excepția autorității de lucru judecat, invocată de recurentul-pârât, rezultă că este neîntemeiată. În conformitate cu prevederile art. 166 C. proc. civ., excepția puterii lucrului judecat poate fi ridicată, de părți sau din oficiu, chiar și în fața instanței de recurs, iar potrivit prevederilor art. 1201 C. civ., există lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Or, în cauza de față, care are aceleași părți, cu aceleași calități, obiectul este diferit de cel soluționat prin sentința civilă nr. 233/CA/2001, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ, în care intimata-reclamantă a renunțat la judecata capătului de cerere privitor la daune, dar nu a renunțat la însuși dreptul pretins, singura situație în care instanța ar fi fost obligată să se pronunțe în fond, potrivit prevederile art. 247 alin. (1) C. proc. civ. 3. Recursul este fondat, pentru motivele care vor fi prezentate în continuare. 3.1. Așa cum rezultă din acțiunea introductivă, nemodificată, necompletată și neprecizată în cursul judecății, societatea comercială a cerut obligarea ministerului la plata: - sumei de 1,4 milioane dolari SUA, despăgubiri civile pentru daune morale și - sumei de 500 milioane ROL, pentru prejudiciul moral suferit.

Aceste capete de cerere sunt reținute de instanța de fond în considerentele hotărârii pronunțate, dar prin dispozitiv sunt acordate despăgubiri civile de 942.254 dolari SUA, constând în veniturile nerealizate, iar capătul de cerere privind obligarea la 500 milioane ROL prejudiciu moral, a fost respins. Procedând în acest mod, curtea de apel a considerat că primul capăt al acțiunii a vizat daunele materiale, iar nu daune morale, cum s-a scris în petitul acțiunii, apreciind implicit că ar fi fost vorba de o eroare, fără să fi pus în discuția părților, acest lucru și fără să motiveze în considerentele hotărârii. Potrivit prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală, privind aflarea adevărului în cauză, pe baza aflării adevărului și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Or, curtea de apel a considerat implicit că petitul acțiunii ar conține o eroare materială, fără să fi pus în discuția părților acest aspect. 3.2. Instanța de fond și-a întemeiat soluția în privința întinderii prejudiciului material, pe concluziile unui expert contabil care a refuzat să răspundă la obiecțiunile formulate de către recurentul-pârât. Or, instanța de fond, prin încheierea din ședința din 4 iulie 2002, a încuviințat obiecțiunile formulate de minister și a cerut expertului să răspundă la acestea, iar acesta a motivat că, de fapt, obiecțiunile sunt noi obiective pentru expertiză și că expertiza s-a limitat la obiectivele ce i-au fost stabilite inițial de instanță, refuzând în acest fel să completeze raportul de expertiză.

Având în vedere că expertul contabil și-a formulat concluziile pe baza unor evaluări bazate pe date rezultate doar din încasările realizate de societatea comercială în perioadele anterioare și pe evaluări, care nu au ținut cont de aspectele invocate de minister în obiecțiunile vizând existența unor contracte de pilotaj pentru perioada în litigiu, dacă navele respective s-au aflat sau nu în port în acea perioadă și au fost pilotate de alte societăți de pilotaj, dacă obținerea veniturilor respective presupune sau nu efectuarea unor cheltuieli, plata unor impozite, taxe, contribuții, etc., soluția instanței este greșită. Pe de altă parte, instanța era datoare să stabilească dacă paguba materială este formată din totalitatea veniturilor pe care societatea comercială le-ar fi putut realiza în perioada în litigiu, or este limitată la profitul pe care a fost împiedicată să-l realizeze în perioada respectivă.

Astfel fiind, având în vedere considerentele de mai sus, recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă pentru rejudecare în limitele stabilite, cu efectuarea unei noi expertize, cu obiectivele care rezultă din cele arătate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului împotriva sentinței civile nr. 143/CA din 31 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și cererile accesorii formulate, în interesul recurentului, de V.I. și de C.Ș. Casează sentința atacată și trimite cauza, pentru rejudecare, aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2004.