ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 29.04.2004

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1686/2004

HOTĂRÂRE

29.04.2004

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1686/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința atacată cu recurs,

sentința civilă nr. 143/CA pronunțată la data de 31 octombrie 2002 în dosarul nr.

196/CA/2002, Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC P.S. SA

Constanța și a obligat fostul Minister al Lucrărilor Publice, Transporturilor

și Locuinței, actualmente Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului, să-i plătească reclamantei, suma de 942.254 dolari SUA, la data

executării, reprezentând despăgubiri civile pentru oprirea activității de

pilotaj în Portul Constanța, în perioada 11 august 2000 – 15 februarie 2002,

conform raportului de expertiză contabilă.

Totodată, prin aceeași hotărâre, a

fost respins ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea ministerului

pârât, la plata sumei de 500.000.000 lei prejudiciu moral.

Pentru a pronunța această soluție, curtea

de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiunea introductivă,

societatea comercială reclamantă a cerut obligarea ministerului pârât la plata

sumei de 1.400.000 dolari SUA reprezentând despăgubiri civile pentru daune

morale și 500.000.000 lei pentru prejudiciul moral, care i-au fost produse prin

emiterea de către pârât, a Ordinelor ilegale nr. 508/1999 și nr. 595/2000, anulate

de instanțele de judecată, prin care a fost oprită să mai efectueze activitatea

de pilotaj în Portul Constanța, începând cu data de 16 august 2000.

În motivarea acțiunii, societatea

comercială a susținut că cele două ordine ministeriale au fost anulate prin

hotărâri judecătorești irevocabile:

- art. 5 din Ordinul nr. 508/1999 a

fost anulat prin sentința civilă nr. 66/CA din 15 iunie 2000, pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ și

prin decizia nr. 487 din 6 februarie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, secția de contencios administrativ, în privința cărora recursul în

anulare al procurorului general a fost respins prin decizia nr. 93 din 5

noiembrie 2001, pronunțată de Completul de 9 judecători al Curții Supreme de

Justiție;

- Ordinul nr. 595/2000, prin care a

fost abrogat Ordinul nr. 508/1999, ce fusese anulat parțial de instanțele

judecătorești, a fost anulat, la rândul său, prin sentința civilă nr. 233/CA

din 22 noiembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

comercială și de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 3123

din 22 octombrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de

contencios administrativ, constatându-se că SC P.S. SA Constanța are dreptul de

a exercita activitatea de pilotaj, potrivit autorizației seria M nr. 00064-1

din 27 ianuarie 2000, emisă de Inspectoratul Navigației Civile.

În considerentele hotărârii

pronunțate, instanța de fond a motivat, în esență, că perioada în care activitatea

de pilotaj a reclamantei a fost întreruptă ca urmare a emiterii Ordinului nr. 508/1999,

de către ministerul pârât, a fost de 18 luni, între data de 12 august 2000 și

15 februarie 2002 și că veniturile pe care aceasta a fost împiedicată să le

încaseze, constituie pagubă pentru societatea comercială, calculată de expertul

contabil la suma totală de 942.254 dolari SUA.

În ceea ce privește prejudiciul

moral, de 500 milioane lei, pretins de reclamantă, instanța de fond a reținut

că societatea comercială nu a probat că prin actul administrativ anulat ar fi

fost vătămate prestigiul și credibilitatea unității.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului,

invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că instanța de fond:

- a interpretat greșit actul dedus

judecății, reclamanta cerând prin acțiune doar daune morale, iar ministerul a

fost obligat să achite despăgubiri civile reprezentând veniturile nerealizate

de societatea comercială;

- a pus temei pe o expertiză

contabilă pe care a contestat-o, expertul contabil refuzând să răspundă la

obiecțiunile formulate;

- motivele reținute sunt

contradictorii și străine de natura pricinii.

În cursul judecății recursului,

ministerul recurent a invocat alte două motive de recurs de ordine publică:

- instanța de contencios

administrativ a considerat greșit că este competentă să soluționeze acțiunea cu

care a fost sesizată, competența aparținând instanței de drept comun, fiind

vorba de o acțiune principală în pretenții, iar nu de o acțiune accesorie unei

acțiuni în anularea unui act administrativ, singura situație în care, potrivit

prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, competența ar fi

aparținut instanței de contencios administrativ;

- în mod greșit instanța de fond nu

a constatat incidența autorității de lucru judecat, din moment ce, prin

sentința civilă nr. 233/CA/2001, pronunțată de aceeași instanță, luase act că

reclamanta a renunțat la capătul de cerere privitor la daune.

Totodată, în cursul judecății

recursului, intimata-reclamantă a invocat prin întâmpinare, excepția lipsei de

calitate a persoanei care a exercitat calea de atac a recursului, arătând că

cererea de recurs a fost semnată de Directorul general al Direcției Generale Juridice

și Contencios, iar nu de către ministru, care, potrivit prevederilor art. 35

din Decretul nr. 31/1954, exercită drepturile ministerului, ca persoană

juridică, iar potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 și art.

4 din H.G. nr. 3/2001, reprezintă ministerul ca organ de specialitate al

administrației publice, în relațiile cu celelalte persoane fizice și juridice

și în justiție.

Având în vedere dispozițiile art.

137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța este datoare să analizeze

prioritar excepțiile de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a

cauzei, Înalta Curte constată că excepția invocată prin întâmpinare nu este

întemeiată.

Este adevărat că potrivit

prevederilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și

juridice, persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește

obligațiile prin organele sale de conducere, iar potrivit dispozițiilor art. 46

alin. (2) din Legea nr. 90/2001, privind organizarea și funcționarea Guvernului

României și a ministerelor și dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 3/2001, privind

organizarea și funcționarea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și

Locuinței, în vigoare la data respectivă, ministrul este autoritatea care reprezintă

ministerul în raporturile cu celelalte persoane fizice și juridice, cât și în

justiție.

Dar, potrivit prevederilor generale

ale Legii nr. 90/2001, miniștrii își exercită atribuțiile, fie personal, fie

folosind aparatul propriu al ministerelor ori instituțiile aflate în

subordinea, coordonarea sau autoritatea ministerelor, iar potrivit art. 45 din

această lege, atribuțiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin

regulamentul de organizare și funcționare a ministerului, aprobat prin ordin al

ministrului.

Or, prin art. 2 Secțiunea 30 din

Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Lucrărilor Publice,

Transporturilor și Locuinței, aprobat prin Ordinul nr. 1396 din 27 septembrie

2001, s-a stabilit că, între altele, conducerea Direcției Generale Juridice și Contencios

exercită căile de atac pentru și în numele ministrului.

Cum, în cauză, recursul a fost

exercitat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, prin Directorul

general al Direcției Generale Juridice și Contencios, rezultă că excepția

invocată de intimata-reclamantă nu are temei legal.

Cu privire la motivele de recurs

de ordine publică invocate în cursul judecății, Înalta Curte reține că sunt

nefondate.

2.1. Referitor la excepția

necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ, invocată de

recurentă, rezultă că este lipsită de temei legal.

Este necontestat că acțiunea care

face obiectul cauzei de față, are ca obiect daunele pretinse de reclamantă, ca

fiind produse ca urmare a emiterii actelor administrative emise de ministerul

pârât, anulate de instanța de contencios administrativ prin hotărâri

irevocabile.

Or, potrivit art. 11 din Legea nr. 29/1990,

privind contenciosul administrativ, instanța de contencios administrativ este

competentă să se pronunțe și asupra daunelor materiale și morale cerute, atunci

când admite cererea principală vizând anularea actului administrativ vătămător,

acțiunea în daune având astfel, un caracter accesoriu.

Din prevederile art. 12 din Legea nr.

29/1990 rezultă că acțiunea în daune poate fi exercitată și separat, atunci

când întinderea pagubei nu era cunoscută la data judecării acțiunii principale

de anulare a actului administrativ.

Împrejurarea că acțiunea privind

daunele este exercitată concomitent cu acțiunea principală în anularea actului

administrativ sau este exercitată separat de aceasta, nu schimbă caracterul său

accesoriu, în raport cu acțiunea în anulare.

Or, potrivit prevederilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală, adică, în cauza de față, instanța de contencios administrativ, cum

corect a reținut instanța de fond.

2.2. Referitor la excepția

autorității de lucru judecat, invocată de recurentul-pârât, rezultă că este

neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile art. 166 C. proc. civ., excepția puterii lucrului judecat poate fi ridicată, de părți sau din oficiu,

chiar și în fața instanței de recurs, iar potrivit prevederilor art. 1201 C. civ., există lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe

aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în

aceeași calitate.

Or, în cauza de față, care are

aceleași părți, cu aceleași calități, obiectul este diferit de cel soluționat

prin sentința civilă nr. 233/CA/2001, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

comercială și de contencios administrativ, în care intimata-reclamantă a

renunțat la judecata capătului de cerere privitor la daune, dar nu a renunțat

la însuși dreptul pretins, singura situație în care instanța ar fi fost

obligată să se pronunțe în fond, potrivit prevederile art. 247 alin. (1) C.

proc. civ.

Recursul este fondat, pentru

motivele care vor fi prezentate în continuare.

3.1. Așa cum rezultă din acțiunea

introductivă, nemodificată, necompletată și neprecizată în cursul judecății,

societatea comercială a cerut obligarea ministerului la plata:

- sumei de 1,4 milioane dolari SUA,

despăgubiri civile pentru daune morale și

- sumei de 500 milioane ROL, pentru

prejudiciul moral suferit.

Aceste capete de cerere sunt

reținute de instanța de fond în considerentele hotărârii pronunțate, dar prin

dispozitiv sunt acordate despăgubiri civile de 942.254 dolari SUA, constând în

veniturile nerealizate, iar capătul de cerere privind obligarea la 500 milioane

ROL prejudiciu moral, a fost respins.

Procedând în acest mod, curtea de

apel a considerat că primul capăt al acțiunii a vizat daunele materiale, iar nu

daune morale, cum s-a scris în petitul acțiunii, apreciind implicit că ar fi

fost vorba de o eroare, fără să fi pus în discuția părților, acest lucru și

fără să motiveze în considerentele hotărârii.

Potrivit prevederilor art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală, privind aflarea adevărului în cauză,

pe baza aflării adevărului și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Or, curtea de apel a considerat

implicit că petitul acțiunii ar conține o eroare materială, fără să fi pus în

discuția părților acest aspect.

3.2. Instanța de fond și-a întemeiat

soluția în privința întinderii prejudiciului material, pe concluziile unui

expert contabil care a refuzat să răspundă la obiecțiunile formulate de către

recurentul-pârât.

Or, instanța de fond, prin

încheierea din ședința din 4 iulie 2002, a încuviințat obiecțiunile formulate de minister și a cerut expertului să răspundă la acestea, iar acesta a motivat

că, de fapt, obiecțiunile sunt noi obiective pentru expertiză și că expertiza

s-a limitat la obiectivele ce i-au fost stabilite inițial de instanță, refuzând

în acest fel să completeze raportul de expertiză.

Având în vedere că expertul contabil

și-a formulat concluziile pe baza unor evaluări bazate pe date rezultate doar

din încasările realizate de societatea comercială în perioadele anterioare și

pe evaluări, care nu au ținut cont de aspectele invocate de minister în

obiecțiunile vizând existența unor contracte de pilotaj pentru perioada în

litigiu, dacă navele respective s-au aflat sau nu în port în acea perioadă și

au fost pilotate de alte societăți de pilotaj, dacă obținerea veniturilor

respective presupune sau nu efectuarea unor cheltuieli, plata unor impozite,

taxe, contribuții, etc., soluția instanței este greșită.