ÎCCJ, decizie (scj.ro #85225)

1.Lipsa

calității procesual-active. 2.Acțiune în daune materiale și morale. Excepția

necompetenței materiale a instanței de ocntencios administrativ. 3.Excepția autorității

de lucru judecat. Condiții. 4.Eroare materială nepusă în discuția părților.

5.Expertiză contabilă. Nestabilirea întinderii pagubei materiale.

1.Conform Regulamentului de

organizare și funcționare a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și

Locuinței, conducerea Direcției generale juridice și contencios exercită căile

de atac pentru și în  numele ministrului. Cum, în cauză, recursul a fost

exercitat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței prin

directorul general al Direcției generale juridice și contencios, rezultă că

excepția invocată nu are temei legal.

2.Potrivit art.11 din Legea

nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, instanța de contencios

administrativ este competentă să se pronunțe și asupra daunelor materiale și

morale cerute, atunci când  admite cererea  principală vizând

anularea actului administrativ vătămător, acțiunea în daune având astfel un

caracter accesoriu.

Or,

potrivit prevederilor art.17 C.proc. civ., cererile accesorii sunt în căderea instanței

competente să judece cererea principală, adică, în cauza de față, instanța de

contencios administrativ, cum corect a reținut instanța de fond.

3.În cauza de față, care are

aceleași părți, cu aceleași calități, obiectul este diferit de cel soluționat

prin sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția comercială

și de contencios administrativ, în care intimata-reclamantă a renunțat la

judecata capătului de cerere privitor la daune, dar nu a renunțat la însuși

dreptul pretins, singura situație în care instanța ar fi fost obligată să se

pronunțe în fond, potrivit prevederilor art.247 alin.1 C. proc. civ.

4.Pe de altă parte, potrivit

prevederilor art.129 alin.5 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să

stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, pe baza aflării adevărului și prin aplicarea

corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Or,

Curtea de apel a considerat implicit că petitul acțiunii ar conține o eroare

materială, fără să fi pus în discuția părților acest aspect.

stabilească dacă  paguba materială este formată din totalitatea

veniturilor pe care societatea comercială le-ar fi putut realiza în perioada în

litigiu, ori dacă paguba este limitată la profitul pe care a fost împiedicată

să-l realizeze în perioada respectivă.

Secția

de contencios administrativ, decizia nr.1686 din 29 aprilie 2004

Prin sentința atacată cu recurs, sentința civilă nr.143/CA pronunțată la data

de 31 octombrie 2002 în dosarul nr.196/CA/2002, Curtea de Apel Constanța,

Secția comercială și de contencios administrativ a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta S.C.”P.S.”SA Constanța și a obligat fostul Minister al

Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, actualmente Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului să-i plătească reclamantei suma

de 942.254 USD, la data executării, reprezentând despăgubiri civile pentru

oprirea activității de pilotaj în Portul Constanța, în perioada 11 august 2000

– 15 februarie 2002, conform raportului de expertiză contabilă.

Totodată, prin aceeași hotărâre, a fost respins ca nefondat capătul de cerere

privind obligarea ministerului pârât la plata sumei de 500.000.000 lei

prejudiciu moral.

S-a reținut că societatea comercială reclamantă a cerut obligarea ministerului

pârât la plata sumei de 1.400.000 USD reprezentând despăgubiri civile pentru

daune morale și 500.000.000 lei pentru prejudiciul moral, care i-au fost

produse prin emiterea de către pârât a ordinelor ilegale nr.508/1999 și

nr.595/2000, anulate de instanțele de judecată, prin care a fost oprită să mai

efectueze activitatea de pilotaj în Portul Constanța începând cu data de 16

august 2000.

În motivarea acțiunii, societatea comercială a susținut că cele două ordine

ministeriale au fost anulate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

În considerentele hotărârii pronunțate, instanța de fond a motivat, în esență,

că perioada în care activitatea de pilotaj a reclamantei a fost întreruptă ca

urmare a emiterii Ordinului nr.508/1999 de către ministerul pârât a fost de 18

luni, între data de 12 august 2000 și 15 februarie 2002 și că veniturile pe

care aceasta a fost împiedicată să le încaseze constituie pagubă pentru

societatea comercială, calculată de expertul contabil la suma totală de 942.254

USD.

În ceea ce privește prejudiciul moral, de 500 milioane lei pretins de

reclamantă, instanța de fond a reținut că societatea comercială nu a probat că

prin actul administrativ anulat ar fi fost vătămate prestigiul și

credibilitatea unității.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului invocând prevederile art.304 pct.7, 8 și 9 C.

proc. civ. și susținând, în esență, că  instanța de fond:

- a interpretat greșit actul dedus judecății, reclamanta cerând prin acțiune

doar daune morale, iar ministerul a fost obligat să achite despăgubiri civile

reprezentând veniturile nerealizate de societatea comercială;

- a pus temei pe o expertiză contabilă pe care a contestat-o, expertul contabil

refuzând să răspundă la obiecțiunile formulate;

- motivele reținute sunt contradictorii și străine de natura pricinii.

În cursul judecății recursului, ministerul recurent a invocat alte două motive

de recurs de ordine publică:

- instanța de contencios administrativ a considerat greșit că este competentă

să soluționeze acțiunea cu care a fost sesizată, competența aparținând

instanței de drept comun, fiind vorba de o acțiune principală în pretenții, iar

nu de  o acțiune accesorie unei acțiuni în anularea unui act

administrativ, singura situație în care, potrivit prevederilor art.11 alin.2

din Legea nr.29/1990, competența ar fi aparținut instanței de contencios

administrativ;

- în mod greșit instanța de fond nu a constatat incidența autorității de lucru

judecat din moment ce, prin sentința civilă nr.233/CA/2001, pronunțată de

aceeași instanță, luase act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere

privitor la daune.

Totodată, în cursul judecății recursului, intimata-reclamantă a invocat prin

întâmpinare excepția lipsei de calitate a persoanei care a exercitat calea de

atac a recursului, arătând că cererea de recurs a fost semnată de directorul

general al Direcției generale juridice și contencios iar nu de către ministru

care, potrivit prevederilor art.35 din Decretul nr.31/1954 exercită drepturile

ministerului ca persoană juridică, iar potrivit prevederilor art.46 alin.(2)

din Legrea nr.90/2001 și art.4 din H.G. nr.3/2001 reprezintă ministerul ca

organ de specialitate al administrației publice în relațiile cu celelalte

persoane fizice și juridice și în justiție.

instanța este datoare să analizeze prioritar excepțiile de procedură care fac

de prisos cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte constată că excepția

invocată prin întâmpinare nu este întemeiată.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.35 din Decretul nr.31/1954 privitor

la persoanele fizice și juridice, persoana juridică își exercită drepturile

și  își îndeplinește obligațiile prin organele sale de conducere, iar

potrivit dispozițiilor art.46 alin.(2) din Legea nr.90/2001 privind organizarea

și funcționarea Guvernului României și a ministerelor și dispozițiilor art. 4

din H.G.nr.3/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Lucrărilor

Publice, Transporturilor și Locuinței, în vigoare la data respectivă, ministrul

este autoritatea care reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte

persoane fizice și juridice, cât și în justiție.

Dar, potrivit prevederilor generale ale Legii nr.90/2001, miniștrii își

exercită atribuțiile fie personal, fie folosind aparatul propriu al

ministerelor ori instituțiile aflate în subordinea, coordonarea sau autoritatea

ministerelor, iar potrivit art.45 din această lege, atribuțiile

compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare și

funcționare a ministerului, aprobat prin ordin al  ministrului.

Or, prin art.2 Secțiunea 30 din Regulamentul de organizare și funcționare a

Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, aprobat prin

Ordinul nr.1396/27 septembrie 2001 s-a stabilit că, între altele, conducerea

Direcției generale juridice și contencios exercită căile de atac pentru și

în  numele ministrului.

Cum, în cauză, recursul a fost exercitat de Ministerul Lucrărilor Publice,

Transporturilor și Locuinței prin directorul general al Direcției generale

juridice și contencios, rezultă că excepția invocată de intimata-reclamantă nu

are temei legal.

judecății Înalta Curte reține că sunt nefondate.

2.1. Referitor la excepția necompetenței materiale a instanței de contencios

administrativ, invocată de recurentă, rezultă că este lipsită de temei legal.

Este necontestat că acțiunea care face obiectul cauzei de față are ca obiect

daunele pretinse de reclamantă, ca fiind produse ca urmare a emiterii actelor

administrative emise de ministerul pârât, anulate de instanța de contencios

administrativ prin hotărâri irevocabile.

Or, potrivit art.11 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ,

instanța de contencios administrativ este competentă să se pronunțe și asupra

daunelor materiale și morale cerute, atunci când  admite cererea

principală vizând anularea actului administrativ vătămător, acțiunea în daune

având astfel un caracter accesoriu.

Din prevederile art.12 din Legea nr.29/1990 rezultă că acțiunea în daune poate

fi exercitată și separat,  atunci când întinderea pagubei nu era cunoscută

la data judecării acțiunii principale de anulare a actului administrativ.

Împrejurarea că acțiunea privind daunele este exercitată concomitent cu

acțiunea principală în anularea actului administrativ sau este exercitată

separat de aceasta, nu schimbă caracterul său accesoriu în raport cu acțiunea

în anulare.

Or, potrivit prevederilor art.17 C. proc. civ., cererile accesorii sunt în

căderea instanței competente să judece cererea principală, adică, în cauza de

față, instanța de contencios administrativ, cum corect a reținut instanța de

fond.

2.2. Referitor la excepția autorității de lucru judecat, invocată de

recurentul-pârât, rezultă că este neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile art.166 C. proc. civ. excepția puterii lucrului

judecat poate fi ridicată, de părți sau din oficiu, chiar și în fața instanței

de recurs, iar potrivit prevederilor art.1201 din Codul civil există lucru

judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe

aceeași cauză  și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra

lor în aceeași calitate.

Or, în cauza de față, care are aceleași părți, cu aceleași calități, obiectul

este diferit de cel soluționat prin sentința civilă nr.233/CA/2001 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, Secția comercială și de contencios administrativ,

în care intimata-reclamantă a renunțat la judecata capătului de cerere privitor

la daune, dar nu a renunțat la însuși dreptul pretins, singura situație în care

instanța ar fi fost obligată să se pronunțe în fond, potrivit prevederile

art.247 alin.1 C. proc. civ..

3.1. Așa cum rezultă din acțiunea introductivă, nemodificată, necompletată și

neprecizată în cursul judecății, societatea comercială a cerut obligarea

ministerului la plata:

- sumei de 1,4 mil.USD, despăgubiri civile pentru daune morale și

- sumei de 500 mil. ROL pentru prejudiciul moral suferit.

Aceste capete de cerere sunt reținute de instanța de fond  în

considerentele hotărârii pronunțate, dar prin dispozitiv sunt acordate

despăgubiri civile de 942.254 USD  constând în veniturile nerealizate, iar

capătul de cerere privind obligarea la 500 mil.ROL prejudiciu moral, a fost

respins.

Procedând în acest mod, Curtea de apel a considerat că primul capăt al acțiunii

a vizat daunele materiale, iar nu daune morale, cum s-a scris în petitul

acțiunii, apreciind implicit că ar fi fost vorba de o eroare, fără să fi pus în

discuția părților acest lucru și fără să motiveze în considerentele hotărârii.

Potrivit prevederilor art.129 alin.5 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea

să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală,

privind aflarea adevărului în cauză, pe baza aflării adevărului și prin

aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și

legale.

Or, Curtea de apel a considerat implicit că petitul acțiunii ar conține o

eroare materială, fără să fi pus în discuția părților acest aspect.

3.2. Instanța de fond și-a întemeiat soluția în privința întinderii

prejudiciului material pe  concluziile unui expert contabil care a refuzat

să răspundă la obiecțiunile formulate de către recurentul-pârât.

Or, instanța de fond, prin încheierea din ședința din 4 iulie 2002 a

încuviințat obiecțiunile formulate de minister și a cerut expertului să

răspundă la acestea, iar acesta a motivat că, de fapt, obiecțiunile  sunt

noi obiective pentru expertiză și că expertiza s-a limitat la obiectivele ce

i-au fost stabilite inițial de instanță, refuzând în acest fel să completeze

raportul de expertiză.

Având în vedere că expertul contabil și-a formulat concluziile pe baza unor

evaluări bazate pe date rezultate doar din încasările realizate de societatea

comercială în perioadele anterioare și pe evaluări care nu au ținut cont de

aspectele invocate de minister în obiecțiunile vizând existența unor contracte

de pilotaj pentru perioada în litigiu, dacă navele respective s-au aflat sau nu

în port în acea perioadă și au fost pilotate de alte societăți de pilotaj, dacă

obținerea veniturilor respective presupune sau nu efectuarea unor cheltuieli,

plata unor impozite, taxe, contribuții, etc. , soluția instanței este greșită.

Pe de altă parte, instanța era datoare să stabilească dacă  paguba

materială este formată din totalitatea veniturilor pe care societatea

comercială le-ar fi putut realiza în perioada în litigiu, or este limitată la

profitul pe care a fost împiedicată să-l realizeze în perioada respectivă.

Astfel fiind, având în vedere considerentele de mai sus, recursul a fost admis,

sentința atacată casată, iar cauza trimisă pentru rejudecare.