ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6990/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului rezultă următoarele:

Prin

dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002, Primarul Municipiului Timișoara a dispus

în temeiul art. 2 lit. g) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în

natură către S.E. și S.T. a cotei de ½ părți din imobilul situat în

Timișoara înscris în C.F. 27907 Timișoara. Proprietarii au rambursat suma de

90.539.287 lei reprezentând despăgubirile, la valoarea actualizată, primite la

data trecerii construcțiilor în proprietatea Statului Român.

V.M.

a atacat în instanță, în temeiul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 29/1990

dispoziția nr. 829 din 29 iulie 2002, în contradictor cu Primarul Municipiului

Timișoara, motivat de faptul că în calitatea sa de locatară este interesată

să-și apere drepturile locative rezultate din contractul de închiriere încheiat

cu Consiliul Local Timișoara și aceasta cu atât mai mult cu cât dispoziția a

fost emisă cu încălcarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, deoarece foștii

proprietari nu au făcut dovada că nu au primit despăgubiri de la statul German

pentru imobilul din Timișoara, care le-a fost restituit prin dispoziția

atacată.

S.E.

și S.T. au formulat o cerere de intervenție în interesul Primarului

Municipiului Timișoara, invocând pe cale de excepție lipsa calității procesuale

active a reclamantei V.M. de a contesta în instanță, în temeiul art. 23 din

Legea nr. 10/2001 dispoziția organului administrativ.

Tot

pe cale de excepție intervenienții au invocat faptul că petiționara s-a adresat

instanței fără a fi îndeplinit în prealabil procedura administrativă prevăzută

de Legea nr. 29/1990, temei de drept pe care aceasta și-a fundat acțiunea.

Prin

sentința civilă nr. 1194/PY din 10 decembrie 2002, Tribunalul Timiș a admis

cererea formulată de V.M. împotriva Primarului Municipiului Timișoara și a

anulat dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002 privind restituirea în natură a

cotei de ½ din imobilul situat în Timișoara. Prin aceeași sentință

instanța a respins cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de S.E.

și S.T.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța a reținut că intervenienții S.E. și S.T. nu

au probat îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001

potrivit căreia „Nu sunt îndreptățite la restituire sau la alte măsuri

reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale

încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie

enumerate în anexe.

Prin

prisma textului legal de referință, dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002 a

Primarului Municipiului Timișoara este nelegală, de vreme ce intervenienții nu

au depus un act eficient din partea statului German din care să rezulte

explicit că aceștia nu au primit despăgubiri pentru imobilul din Timișoara.

Declarația pe propria răspundere a pârâților S.E. și S.T. dată în acest sens nu

are relevanță sub aspectul incidenței art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul

Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei

invocată de intervenineți reținând că V.M. în calitate de titulară a

contractului de închiriere al imobilului cu privire la care s-a pronunțat

Primarul Municipiului Timișoara, prin dispoziția atacată, este direct

interesată, acest interes rezultând chiar și din faptul că potrivit art. 6 din

dispoziția nr. 829/2002, aceasta a fost comunicată și reclamantei V.M., în

calitate de titulară a contractului de închiriere.

Instanța

a respins și cea de a doua excepție legată de neîndeplinirea procedurii

administrative prealabile prevăzută de Legea nr. 29/1990, întrucât acțiunea

reclamantei se încadrează în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dovada

în acest sens fiind și faptul scoaterii dosarului de pe rolul secției comerciale

și de contencios administrativ a instanței și trimiterea acestuia la secția civilă.

Curtea

de Apel Timișoara prin decizia nr. 43 din 25 martie 2003 a admis apelurile

declarate de Primarul Municipiului Timișoara și intervenienții S.E. și S.T.,

împotriva sentinței nr. 1194 din 10 decembrie 2002 a Tribunalului Timiș, pe

care a schimbat-o în sensul respingerii acțiunii formulată de V.M., având ca

obiect anularea dispoziției nr. 829 din 19 iulie 2002.

Prin

aceeași decizie reclamanta a fost obligată să plătească intervenienților

apelanți suma de 4.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de apel a concluzionat că prin Legea nr. 10/2001

s-au instituit măsuri reparatorii pentru foștii proprietari ai imobilelor

preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și numai

aceștia pot beneficia de reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Reclamanta

V.M., în calitate de titulară a contractului de închiriere privind imobilul

litigios, nu are nici calitatea și nici interesul de a formula o astfel de

cerere, câtă vreme foștii proprietari, beneficiari ai dispozițiilor Legii nr. 10/2001

sunt ținuți conform O.G. nr. 40/1999 să respecte drepturile locative ale

chiriașilor, în speță de reclamanta.

Și

pe fondul ei soluția a fost considerată criticabilă.

Temeiul

de drept care a determinat prima instanță să admită acțiunea reclamantei și să

anuleze dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002 emisă de Primarul Municipiului

Timișoara, l-a constituit dispozițiile cuprinse în art. 5 din Legea nr.

10/2001, text care prevede că nu sunt îndreptățite la restituire sau alte

măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România, privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, enumerate în anexa care face parte integrantă din

lege. În anexa Legii nr. 10/2001 nu figurează și statul German, dat fiind

faptul că România nu a încheiat cu această țară un acord internațional în acest

sens. In atare situație, intervenienții apelanți nu pot fi încadrați în

categoria persoanelor exceptate de la beneficiul măsurilor reparatorii.

Mai

mult, în dosarul administrativ întocmit la Primăria Municipiului Timișoara

există depuse declarațiile pe proprie răspundere ale intervenienților cum că nu

au beneficiat de despăgubiri de la autoritățile germane, declarații în baza

cărora și-au angajat răspunderea sub sancțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. În

faza de judecată a apelului, intervenienții au depus un act oficial, adresa

55/143 din 18 martie 2003 prin care Primăria orașului Köln atestă că S.E. și S.T.

nu au primit despăgubiri pentru imobilul din Timisoara, ceea ce vine să

întărească declarațiile pe proprie răspundere date de intervenienți.

Stabilind

că dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara a

fost emisă cu respectarea art. 22 din Legea nr. 10/2001, că intervenienții au

restituit suma de 90.539.287 lei reprezentând valoarea actualizată a

despăgubirilor primite de aceștia de la Statul Român și că ei nu au beneficiat

de despăgubiri de la autoritățile germane, în sensul art. 5 din Legea nr. 10/2001,

Curtea de Apel Timișoara soluționând apelurile Primarului Municipiului

Timișoara și ale intervenienților S.E. și S.T. a schimbat sentința Tribunalului

Timiș și a respins acțiunea reclamantei V.M.

Declarând

recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., V.M. arată

că decizia nr. 43 din 25 martie 2003 a Curții de Apel Timișoara este nelegală.

Concluzionând că petiționara nu are calitatea și interesul de a ataca

dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara,

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 21 din Constituție privind

liberul acces la justiție și a dat eficiența unui act administrativ de

autoritate prin care i-a fost lezat dreptul de folosință asupra imobilului

dobândit în mod legal.

Curtea

de Apel a soluționat greșit fondul cauzei considerând că intervenienții

apelanți nu se încadrează în categoria persoanelor care nu sunt exceptate de la

beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. Faptul că

statul German nu figurează în lista anexă a Legii nr. 10/2001 la care face

trimitere art. 5 din lege, nu prezintă relevanță, de vreme ce enumerarea

statelor cu care România a avut astfel de înțelegeri, nu este limitativă.

Dovada în acest sens sunt și dispozițiile de la litera „m” din anexa, care face

trimitere la orice alte asemenea acorduri încheiate de România cu alte state

privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Declarația

pe proprie răspundere a intervenienților prin care au susținut că nu au primit

despăgubiri nu prezintă relevanță, în timp ce înscrisurile provenind de la

autoritățile publice din Germania nu întrunesc condițiile prevăzute de art. 162

din Legea nr. 105/1992 pentru a putea fi folosite în fața instanțelor române.

Mai mult, ele sunt contrazise de celelalte probe, respectiv de adresa Primăriei

Köln din care rezultă că intervenienții au depus cerere pentru primirea

despăgubirilor din partea statului German și de refuzul acestei autorități de a

comunica petiționarei informațiile în legătură cu despăgubirile încasate de

intervenienți de la statul German. Întrucât intervenienții nu au probat că nu

au primit despăgubirile solicitate, instanța de apel era datoare să admită

acțiunea formulată de V.M. și să anuleze dispoziția nr. 829/2002.

Recursul

este nefondat.

Intervenienții

S.E. și S.T. au invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei V.M. în formularea unei acțiuni având ca obiect anularea

dispoziției nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara de

restituire în natură a imobilului în cadrul și cu procedura specială instituită

de Legea nr. 10/2001.

Lipsa

legitimării derivă din litera și spiritul Legii nr. 10/2001, lege care prin

însuși titlul său are menirea de a institui măsuri reparatorii pentru foștii

proprietari, persoane fizice sau juridice, ai imobilelor preluate abuziv în

proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Din

conținutul art. 3 se poate deduce că aceștia și numai aceștia sunt destinatarii

și beneficiarii reglementărilor acestei legi speciale. Foștii proprietari ai

imobilelor preluate abuziv sunt cei inclusi în expresia „persoane îndreptățite”

prevăzute de art. 21 alin. (1) din lege și tot ei sunt legitimați în cazul în

care sunt interesați, să conteste în instanță dispoziția organului

administrativ. In aceeași ordine de idei, art. 24 alin. (7) din lege prevede că

„dacă oferta de restituire prin echivalent este refuzată, persoana îndreptățită

poate ataca în justiție decizia prevăzută la alin. (1), în termen de 30 de zile

de la data comunicării acesteia. Prin urmare, dreptul la acțiune aparține în

exclusivitate „persoanei îndreptățite” numai dacă oferta de restituire prin

echivalent este refuzată.

Nu

există nici o normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care să confere unei terțe

persoane, în afara fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia dreptul de a

ataca în instanță dispoziția de restituire în natură sau prin echivalent a

imobilelor.

În

speță, reclamanta este titulara unui contract de închiriere încheiat cu Statul

Român care nu produce efecte valabile decât pentru cota de ½ din

imobilul în litigiu, deoarece după pronunțarea deciziei nr. 3841 din 27

noiembrie 2000 a Curții de Apel Timișoara, cealaltă cotă de ½ a fost

restituită intervenienților, constatându-se că trecerea ei în proprietatea

statului a operat fără titlu. Pentru această cotă, reclamanta ocupă imobilul în

mod abuziv, în lipsa unui titlu locativ, deoarece a refuzat încheierea

contractului de închiriere în urma notificărilor făcute de intervenienți în

conformitate cu O.G. nr. 40/1999.

În

prezent, recurenta este lipsită de interesul legitim și actual în susținerea

acțiunii și a recursului, deoarece la data de 11 iulie 2003, ulterior

declarării recursului, conform procesului verbal întocmit de executorul

judecătoresc D.D., în dosarul execuțional nr. 167/2003 s-a procedat în temeiul

deciziei civile nr. 489/R a Tribunalului Timiș la evacuarea silită a

reclamantei V.M. din imobilul în litigiu.

Prin

urmare, începând cu 11 iulie 2003, reclamanta a pierdut silit folosința

imobilului, context în care, nemaideținând nici un drept locativ asupra

acestuia, devine persoană străină de imobil și nu mai beneficiază de vreo

protecție legală. In această situație, reclamanta V.M. a pierdut și interesul

legitim și actual care condiționa legitimarea sa activă, de persoană vătămată

printr-un act administrativ de autoritate, cum este dispoziția nr. 829/2002, în

afară de faptul că dispoziția având un caracter individual și producând efecte

în patrimoniul intervenienților, numai aceștia o puteau ataca în justiție.

În

acest context, examinarea celorlalte aspecte, evidențiate în cel de al doilea

motiv de recurs apar ca fiind de prisos.

Pentru

considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta V.M. împotriva deciziei civile nr. 43 din 25 martie 2003 a Curții de

Apel Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de

reclamanta V.M. împotriva deciziei civile nr. 43 din 25 martie 2003 a Curții de

Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2004.