ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1632/2005

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă din 5 mai 2003

reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâții T.A.,

T.G. și R.A.M. solicitând a se

constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 306 din 17 februarie 2000 la Biroul notarului public G.D. din Brezoi,

județul Vâlcea, prin care primii doi pârâți au vândut ultimului pârât terenul

în suprafață de 598,56 mp situat în punctul „Fundul bălții” din intravilanul

satului Robești, comuna Cîineni, județul Vâlcea, între vecinii R.M., L.I., DN 7

Rm. Vâlcea- Sibiu și Ocolul silvic Cornet.

Motivând acțiunea, reclamantul

susține că terenul obiect al vânzării-cumpărării între pârâți se suprapune

peste terenul proprietatea sa, contractul fiind lovit de nulitate absolută prin

eroarea asupra bunului,

error in corpore

, în care s-a aflat

cumpărătorul, precum și prin faptul că este fondat pe o cauză ilicită și

imorală constând în scopul urmărit de vânzători, acela de a ocupa proprietatea

reclamantului, materializat prin indicarea altui amplasament decât cel real pe

care se află terenul proprietatea lor.

În drept, reclamantul și-a

fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C.

civ.

Prin cererea din 9 iunie 2003

formulată în temeiul art. 57 C. proc. civ., reclamantul P.I. a chemat în

judecată pe Popescu Emil, motivând că poate pretinde aceleași drepturi în

contra pârâților.

Prin sentința civilă nr. 874 din 22

septembrie 2003 Judecătoria Brezoi a respins acțiunea introdusă de reclamant

împotriva pârâților T.A., T.G. și R.A.M.

Prin decizia civilă nr. 376/A din 27

februarie 2004, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul declarat

de reclamantul P.I. și cererea de aderare la apel formulată de intervenientul

în interes propriu P.E., a anulat sentința primei instanțe și, pe fond, a

respins atât acțiunea principală, cât și cererea de intervenție în interes

propriu.

Instanța de apel a constatat că

hotărârea primei instanțe nu a fost motivată în fapt și în drept, contravenind

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care a

anulat-o în temeiul art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Evocând fondul pricinii, instanța de

apel a statuat că nulitatea absolută dată de

error in corpore

poate fi

invocată de oricine care are un interes juridicește ocrotit, dar, în speță,

reclamantul nu justifică asemenea interes, eroarea putând fi susținută numai de

cumpărătorul aflat în eroare, și nici nu există eroarea cumpărătorului din

moment ce terenul obiect al contractului a fost identificat prin precizarea vecinătăților

și prin planul de situație anexat documentației de înstrăinare (fila 3 dosar).

Cu privire la nulitatea pentru cauză

ilicită și imorală aceeași instanță de apel a statuat că este prezumată cauza

licită, sarcina probei cauzei ilicite revenind celui care o invocă, iar în

cazul vânzării lucrului altuia, ceea ce s-a susținut în speță, proprietarul

lucrului vândut trebuie să demonstreze frauda și reaua-credință a vânzătorului

și cumpărătorului. Cum însă în cauza dedusă judecății însuși reclamantul a susținut

că pârâtul cumpărător a fost în eroare cu privire la terenul pe care l-a

cumpărat, implicit a confirmat lipsa intenției acestuia și a complicității cu

vânzătorii de a-l frauda pe pretinsul adevărat proprietar.

Considerentele expuse au justificat

respingerea acțiunii principale și a cererii de intervenție.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recursuri distincte reclamantul P.I. și intervenientul P.E. solicitând

casarea acesteia și în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

fond, iar în subsidiar admiterea acțiunii și a cererii de intervenție.

Deși declarate și motivate de sine

stătător, recursurile sunt identice în privința dezvoltării lor în drept și în

fapt.

Primul motiv de recurs invocat de

reclamant și intervenient este încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 10 C.

proc. civ., recurenții pretinzând că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

depozițiilor martorilor D.D. și M.M., precum și asupra schiței terenurilor și

contractelor de închiriere aflate în dosarul cauzei, probe hotărâtoare, care

fac dovada că terenul vândut nu face parte din proprietatea vânzătorului.

Prin al doilea motiv de recurs,

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., art. 129

alin. (5) C. proc. civ. și art. 968 C. civ., deoarece:

- cererea de intervenție principală

nu a fost judecată de prima instanță, ceea ce impunea instanței de apel, după

anularea hotărârii obiect al apelului, să trimită cauza spre rejudecare primei

instanțe, iar nu să rețină cauza spre rejudecare, lipsind astfel pe

intervenient de accesul la o cale de atac, împrejurare care atrage nulitatea

deciziei date în apel;

- judecătorii apelului nu doar că nu

au stăruit în aflarea adevărului, dar au respins nejustificat cererea

reclamantului de refacere a raportului de expertiză tehnică, deși acesta

cuprinde constatări străine de realitatea din teren invocate în primă instanță

pe calea obiecțiunilor și nici nu are forță probantă din cauza

incompatibilității expertului;

- din însuși contractul de

vânzare-cumpărare atacat rezultă că părțile acestuia au avut cunoștință de

faptul că terenul obiect al contractului nu aparține vânzătorilor și că pârâtul

cumpărător nu a cerut verificarea registrelor de publicitate imobiliară,

împrejurări care demonstrează complicitatea cumpărătorului la vânzarea lucrului

altuia, greșit statuând instanța de apel că nu există cauza ilicită.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., constituie caz de recurs când instanța nu s-a pronunțat asupra unui

mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare

pentru dezlegarea pricinii.

Față de rezolvarea dată problemelor

de drept supuse judecății sale în sensul că

error in corpore

nu poate fi

invocată de către reclamant, ci numai de cumpărătorul bunului, și că însăși

eroarea susținută de reclamant exclude complicitatea la fraudă din partea

cumpărătorului, instanța de apel în mod corect nu a mai cercetat depozițiile

martorilor și planul de situație arătate prin primul motiv de recurs, probe

care în mod evident nu au nici o înrâurire asupra soluționării cauzei.

Pentru același considerent, în mod

justificat instanța de apel a respins și cererea de refacere a raportului de

expertiză, astfel că nu a fost încălcată dispoziția legală cuprinsă de art. 129

alin. (5) C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului.

Nu sunt incidente în cauză

dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la obligația

instanței de apel în cazul în care constată încălcări în privința regulilor de

competență.

Dimpotrivă, așa cum corect a

procedat instanța de apel, în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care prima instanță a respins

sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului

și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va

evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă.

Este exact ceea ce a făcut prima

instanță, care a evocat fondul după anularea sentinței primei instanțe,

soluționând atât acțiunea principală, cât și cererea de intervenție, ceea ce

semnifică respectarea normelor de procedură, nicidecum lipsirea unei părți de

un grad de jurisdicție.

Contrar susținerilor din recurs,

conținutul contractului de vânzare-cumpărare nu cuprinde dovezi ale concernului

fraudulos al pârâților.

Din acest contract rezultă pur și

simplu că vânzătorii au vândut și cumpărătorul a cumpărat un teren dobândit de

unul din vânzători prin înzestrare de către părinții săi în urmă cu peste 45

ani, fără a deține act autentic, teren înscris în evidențele agricole și

fiscale pe numele celuilalt vânzător, primul dintre ei consimțind la asemenea

înscriere, considerând că l-a donat secundului, fără a exista act autentic.

De asemenea, se consemnează în

contract că, de la data dobândirii terenului, vânzătorii l-au stăpânit în mod

continuu, public, pașnic și netulburați de nimeni, sub nume de proprietari.

La rândul său, cumpărătorul a

declarat că știe regimul juridic al terenului și înțelege să-l cumpere pe

riscul său.

Clauzele descrise nu sunt în nici un

caz de natură să demonstreze că părțile contractului s-au înțeles să-l fraudeze

pe reclamant.

În aceste condiții, în ipoteza

susținută de reclamant și intervenient, potrivit căreia terenul obiect al

contractului constituie proprietatea lor, au la îndemână numai acțiunea în

revendicare, neoperând cazul de nulitate absolută a vânzării-cumpărării definit

prin art. 968 C. civ.

Pentru considerentele ce preced,

care răspund tuturor susținerilor recurenților, și în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile de față vor fi respinse ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul P.I. și intervenientul P.E. împotriva deciziei nr. 376

A din 27 februarie 2004 a Curții de Apel Pitești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2005.