ÎCCJ, Decizia nr. 84/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2001, Spitalul Municipal Caracal a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună anularea deciziei nr. 861/2001 a Ministerului Finanțelor Publice, precum și a Notei de constatare nr. 3812 din 3 aprilie 2001 a Administrației Finanțelor Publice Caracal. Totodată, reclamantul a solicitat să se dispună și exonerarea de plata sumei de 648.025.046 lei stabilită în sarcina sa, cu titlu de penalități. În motivarea cererii, reclamantul a susținut că stabilirea sumei cu titlu de penalități s-a făcut cu nerespectarea procedurii prevăzute de art. 10 din O.G.

nr. 68/1997. Totodată, reclamantul a susținut că sancțiunea pentru nedepunerea declarației de impozite și taxe s-a făcut cu aplicarea greșită a legii, în mod eronat reținându-se ca fiind aplicabile dispozițiile art. 13 lit. c) din același act normativ. Prin sentința nr. 826 din 19 noiembrie 2001, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ, a admis acțiunea precizată și a anulat nota de constatare nr. 3812 din 3 aprilie 2001 a Administrației Finanțelor Publice Caracal și decizia nr. 862 din 13 iunie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice, cu motivarea că reclamantul a achitat la timp obligațiile fiscale, așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă omologat de instanță.

Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Olt și Administrația Finanțelor Publice Caracal, invocându-se stabilirea eronată a situației de fapt și, drept urmare, neaplicarea normelor legale incidente în cauză. Curtea Supremă de Justiție, secția contencios administrativ, prin decizia nr. 2766 din 1 octombrie 2002, a admis recursurile declarate împotriva sentinței menționate, a casat hotărârea atacată și, pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Municipal Caracal. În motivarea acestei decizii, instanța de control judiciar a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 68/1997, modificată, toți plătitorii cărora le revin obligații fiscale către bugetul de stat sau bugetele locale trebuie să întocmească și să depună declarații de impunere denumite declarații de impozite și taxe.

Art. 13 din O.G. nr. 68/1997, modificată, a stabilit obligativitatea plății penalităților de întârziere, printre altele, pentru neîndeplinirea obligației de depunere a declarației de taxe și impozite. Reclamantul a depus declarațiile privind impozitul pe salarii aferente anului 1999, cu o întârziere de 60 zile, împrejurare în raport cu care devin incidente prevederile legale menționate. Ca atare, nota de constatare și decizia contestate sunt legal întocmite. Netransmiterea notificării de către organul fiscal nu poate fi apreciată ca o cauză de înlăturare a răspunderii fiscale, atâta timp cât legea nu are prevederi în acest sens. Împotriva acestei din urmă hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. S-a susținut că unitățile din rețeaua sanitară nu realizează profit, acestea fiind finanțate din bugetul de asigurări sociale de sănătate, bugetul de stat și bugetele locale. Fiind unitate care nu realizează profit, nedepunerea declarației de taxe și impozite este sancționată potrivit dispozițiilor art. 13 lit. d) din O.G. nr. 68/1997. Aplicând altă normă sancționatoare, instanța de recurs a pronunțat o hotărâre cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, în sensul anulării în parte a actelor contestate, cu obligarea reclamantului la plata sumei de 500.000 lei.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 1 din O.G. nr. 68/1997, republicată, „toți plătitorii, persoane juridice sau fizice, române și străine, cărora le revin, potrivit legii, obligații fiscale către bugetul de stat și bugetele locale, trebuie să întocmească și să depună declarații sau deconturi de impunere, denumite în continuare declarații de impozite și taxe”. În cauză, s-a dovedit că reclamanta, având calitate de plătitor de impozite, a depus a depus cu o întârziere mai mare de 60 zile declarația de impozite și taxe aferentă anului fiscal 1999, cu referire la impozitul pe salarii. Or, potrivit art. 13 din ordonanța menționată, depunerea cu întârziere a declarației de impozite și taxe se penalizează diferențiat.

Organul fiscal local, constatând că reclamanta a depus cu întârziere declarația de impozite și taxe, fapt necontestat de aceasta, a aplicat acesteia penalitatea prevăzută de art. 13 lit. c) din O.G. nr. 68/1997, respectiv, 50% din impozitul datorat. Însă, art. 13 din ordonanță stabilește aplicarea de penalități, diferențiat, după cum nedepunerea declarației de impozite și taxe privește o persoană juridică, care obține sau care nu obține profit impozabil. Astfel, potrivit art. 13 lit. a), b) și c) din ordonanță, persoanelor juridice care realizează profit impozabil li se aplică o penalitate progresivă, în trei tranșe, cu procente stabilite în funcție de durata întârzierii depunerii declarației de taxe și impozite, aplicate la impozitul sau taxa datorată ori stabilită din oficiu, după caz.

Persoanelor juridice care nu realizează profit impozabil li se aplică o penalitate în sumă fixă, în valoare de 500.000 lei, care fi actualizată prin hotărâre a Guvernului, în funcție de evoluția indicilor prețurilor de consum. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 146/1999, toate unitățile sanitare aflate în rețeaua Ministerului Sănătății și Familiei sunt unități care nu realizează profit. Ca atare, nedepunerea declarației de taxe și impozite până la termenul legal stabilit se sancționează în condițiile art. 13 lit. d) din O.G. nr. 68/1997, prin aplicarea penalității în sumă fixă prevăzută de acest text. Aplicând o altă sancțiune decât cea legal prevăzută, organul fiscal a aplicat greșit legea.

Astfel, este adevărat că orice conduită neconformă obligațiilor stabilite prin normele legale atrage angajarea răspunderii juridice a subiectului de drept. Dar, fiecare conduită incompatibilă cu dispoziția unei norme juridice atrage reacția socială în sensul aplicării sancțiunii prevăzute de lege și nu a altei sancțiuni, prevăzută pentru alte situații. Ca atare, prin validarea altei sancțiuni decât cea legal prevăzută, instanța de control judiciar s-a pronunțat cu neobservarea dispozițiilor imperative ale art. 13 din O.G. nr. 68/1997, republicată, așa încât hotărârea atacată este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ. , invocat de procurorul general. În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa decizia atacată și va respinge recursurile declarate de intimații-pârâți împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 2766 din 1 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, pe care o casează. Respinge recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Olt, de Ministerul Finanțelor Publice și de Administrația Finanțelor Publice Caracal, împotriva sentinței nr. 826 din 19 noiembrie 2001 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ. Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.