ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 707/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 7 iunie 2002 reclamantul L.D.I.V. a chemat în judecată Primăria comunei Pănătău solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată a-i restitui terenul în suprafață de cca. 2 ha situat în intravilanul satului Sibiciu de Jos comuna Pănătău aflat în administrarea acesteia. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat, că acest teren care constituie grădina aflată în continuarea terenului de curți, clădiri aferentă casei de locuit și anexelor gospodărești, a aparținut tatălui său defunctul D.B., care a fost deposedat în baza Decretului nr. 83/1949 de întreaga sa avere imobiliară.

Că ulterior terenul a intrat în perimetrul CAP, care a edificat pe acesta grajduri și câteva locuințe cu anexe gospodărești, iar pârâta, la notificarea ce i-a fost adresată conform Legii nr. 10/2001 a răspuns că cererea este neîntemeiată, pentru că suprafața de 2 ha a fost solicitată în baza Legilor nr. 169/1997 și nr. 1/2000. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Buzău, secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului prin sentința civilă nr. 478 din 25 octombrie 2002 reținând că Primăria comunei Pănătău prin dispoziția nr. 20 din 20 martie 2002 a respins în mod corect cererea de restituire a suprafeței revendicate, întrucât potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 7 lit. b) din H.G.

nr. 614/2001 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a legii, nu intră sub incidența acesteia, terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997. Soluția tribunalului a fost menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, care prin decizia nr. 38 din 3 martie 2003 a respins, ca nefondat apelul reclamantului L.D.I.V. pentru aceleași considerente ca instanța de fond. Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

A invocat în cerere motivele prevăzute de art. 304 pct. 7–11 C. proc. civ., susținând că în mod greșit instanțele au considerat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001 întrucât terenul a cărui retrocedare în natură a fost solicitat prin acțiune, nu a făcut obiectul vreunei cereri de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate în temeiul Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 și nr. 1/2000 și nu a fost atribuit nimănui, o parte din suprafață fiind liberă de construcții, iar altă parte fiind ocupată de grajdurile fostei cooperative de producție aflate în stare avansată de degradare și de anexe gospodărești. Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În primul rând este de reținut, în legătură cu faptul că în cauză nu ar fi aplicabilă Legea nr. 10/2001, că potrivit art. 6 din lege, printre imobilele care pot face obiectul restituirii se includ și terenurile, cu sau fără construcții cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării. Prin H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, se stabilesc și principiile care stau la baza soluționării notificărilor. Astfel Capitolul I lit. f) din norme statuează că prevederile legii au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare și în situația în care acestea din urmă conțin alte măsuri, prevederile legii se aplică cu prioritate.

Cap. II pct. 6.1 lit. c) din norme menționează că incidența legii intervine pentru terenurile din intravilan neocupate de construcții sau care nu au făcut obiectul reconstituirii ori constituirii dreptului de proprietate în baza legilor speciale anterioare, indiferent de afectațiunea juridică actuală a acestora. Mai mult, pct. 8.1 (cap. II) din norme prevede la alin. 1 că restituirea în natură a terenurilor (inclusiv cele arabile) aflate în intravilanul localităților intră sub incidența procedurilor prevăzute de lege, dacă terenul respectiv este disponibil (deci nu este ocupat de construcții ale terților, ori pe terenul respectiv nu au fost puse în posesie în mod legal, până la apariția legii, persoane cărora li s-a constituit drept de proprietate în temeiul legilor anterioare).

În alin. (2) se menționează „Ținând seama că legiuitorul a avut în vedere și acele imobile care nu au fost încă restituite, din formularea și nerestituite cuprinsă la art. 1 din lege, rezultă că domeniul de reglementare al legii are și caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din fondul funciar, în sensul că domeniul de reglementare al acesteia acoperă și acele terenuri din intravilanul localităților care, până la intrarea în vigoare a acesteia, respectiv 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral persoanelor îndreptățite”.

Având în vedere dispozițiile normative citate, susținerile reclamantului din cererea introductivă, apel și recurs în sensul că asupra terenului ce formează obiectul litigiului nu a fost reconstituit, sau constituit dreptul de proprietate, coroborate cu dispoziția nr. 20 din 20 martie 2002 a Primăriei Pănătău în care se menționează că terenul a fost solicitat, deci nu atribuit, se constată că, în speță sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001. Cu referire la art. 7 din H.G. 614/2001 care a stat la baza soluțiilor pronunțate de instanțe, se impune a menționa abrogarea expresă prin art. 3 din H.G. 498/2003. Așa după cum rezultă din expunerea rezumată a actelor dosarului, în notificare, L.D.I.V.

a solicitat despăgubiri, iar prin acțiune a solicitat restituirea terenului arătând că o parte din suprafață este ocupată de grajdurile fostului CAP în stare avansată de degradare și anexe gospodărești, iar altă parte poate fi restituită în natură fiind liberă. Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 are valoarea unei norme de principiu, conform căreia imobilele se restituie în natură în starea în care se află la data introducerii cererii de restituire, iar alin. (2) stabilește excepția, care constă în aceea că atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă se aplică măsuri reparatorii prin echivalent. Art. 10 din lege dezvoltă, de la caz la caz, situațiile în care se poate efectua restituirea în natură sau se pot acorda reparații, iar pct. 10.5.

din norme lămurește cum se procedează în situația în care pe terenul notificat se află edificate construcții ce nu mai sunt necesare deținătorului. Raportat la solicitarea reclamantului, pentru ca instanța să poată hotărî dacă în cauză se impune restituirea în natură sau acordarea unei măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile prevăzute de lege, este esențial să se stabilească pe deplin starea de fapt. Concret, să se stabilească suprafața liberă, eventual reconstituită sau constituită, suprafața construită, să se verifice dacă deținătoarei îi mai este necesară eventuala construcție edificată, ceea ce instanțele de fond și de apel nu au făcut, pronunțând hotărâri nelegale și netemeinice, supuse casării.

În consecință, recursul declarat de reclamant va fi admis, decizia pronunțată de curtea de apel, precum și sentința pronunțată de tribunal, vor fi casate, iar cauza urmează să fie trimisă pentru rejudecare instanței de fond. Cu ocazia rejudecării se va administra întregul probatoriu necesar pentru stabilirea deplină a stării de fapt și lămurirea împrejurărilor menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul L.D.I.V. împotriva deciziei nr. 38 din 3 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința civilă nr. 478 din 25 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău, secția civilă, și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2005.