ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1437/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 286/2004, Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea introdusă de reclamantul C.I., în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliție al județului Mehedinți - Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei și Ministerul de Interne - Direcția de Pașapoarte București și pe cale de consecință: A dispus anularea în parte a măsurii de suspendare a pașaportului reclamantului, în sensul reducerii perioadei de suspendare, de la 5 ani, la 4 ani. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, față de faptul returnării din Italia a reclamantului, măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului este legală [art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G.

nr. 65/1997]. Faptul returnării, fiind o măsură dispusă de un alt stat, decât cel al cărui cetățean este titularul pașaportului, nu poate fi cenzurat de către instanța română. În raport cu circumstanțele personale ale reclamantului, constând în faptul căsătoriei cu o femeie de cetățenie franceză, că aceasta are un copil de a cărei întreținere se ocupă și petentul, de faptul că nu a avut un comportament antisocial în Franța și Italia, fiind returnat, numai pentru ședere ilegală, s-a considerat că perioada suspendării este exagerată, motiv pentru care, a fost redusă. Împotriva acestei sentințe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, reclamantul C.I., recurs prin care a solicitat modificarea hotărârii, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii și anulării măsurii dispune de către pârâți.

În dezvoltarea recursului, au fost aduse următoarele critici, sentinței curții de apel. Actul juridic dedus judecății a fost interpretat greșit, ca fiind o sancțiune administrativ-jurisdicțională, deoarece, în realitate, este o măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație. De asemenea, instanța de fond, nu a ținut seama de nevoia existenței unei proporții între fapta săvârșită și sancțiunea dispusă. Sub acest aspect, în opinia recurentului, faptul nerespectării formalităților legale privind șederea străinilor, nu este de natură a justifica măsura dispusă de autoritățile române, deoarece prin această omisiune, nu este amenințată nici una din valorile sau ordinea socială.

A mai fost criticată hotărârea fondului, și, pentru faptul de a nu se fi pronunțat cu privire la unele probe care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, și anume, inexistența vreunui act de returnare; inexistența în formă tradusă legalizat, a actelor emanând de la autoritățile străine, precum și ignorarea scrisorii soției recurentului, scrisoare în care sunt descrise vătămările produse acesteia, prin măsura dispusă.

La termenul acordat în soluționarea recursului, a fost depusă adresa nr. 111/201444, emisă de Ministerul Administrației și Internelor - D.G.E.I.P., prin care se învederează recurentului, faptul reducerii perioadei de suspendare a folosirii pașaportului, de la 5, la 2 ani, respectiv, până la finele lunii februarie 2005. Față de această adresă, recurentul, prin concluziile formulate, a precizat că menține criticile cu privire la primul act administrativ, a cărui anulare integrală a solicitat-o, pentru considerentul emiterii noului act administrativ pentru o altă perioadă, respectiv 29 februarie 2003 - 28 februarie 2005. Examinând recursul, sub aspectul criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat.

Astfel, prin întocmirea actului cu nr. 111/1201444/2004, organul emitent a redus perioada suspendării folosirii pașaportului, exact pentru intervalul cuprins între data luării măsurii și data apropiată soluționării recursului. În aceste împrejurări, actul contestat cu ocazia formulării acțiunii introductive, și-a produs efectele, iar o eventuală anulare a lui, ar fi irelevantă, atât sub aspectul posibilității producerii de efecte juridice, cât și sub aspectul inexistenței interesului recurentului, vizat tocmai prin prisma imposibilității retroactivării efectelor unei asemenea sancțiuni juridice.

Recurentul nu poate susține faptul existenței a două acte administrative, deoarece prin răspunsul depus la dosar, adresat recurentului, de către Ministerul Administrației și Internelor, se precizează faptul că măsura suspendării luată prin adresa nr. 941980/3 din 3 martie 2003, a fost redusă până la 29 februarie 2005, în loc de 19 februarie 2008. Pe cale de consecință, recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 286/2004, a rămas fără obiect tocmai ca urmare a expirării perioadei pentru care s-a dispus suspendarea folosirii pașaportului de către recurent. Pentru aceste considerente, recursul va fi respins, fără ca autoritățile intimate să poată opune recurentului, sentința ce formează obiectul prezentului recurs, deoarece actul emis ulterior pronunțării acestei sentințe, este cel care prevalează.

Efectele juridice constând în suspendarea folosirii pașaportului, s-au produs prin prisma acestui din urmă act, ceea ce face ca, la data pronunțării hotărârii judecătorești în recursul de față, măsura suspendării, să fie deja încetată. Tocmai pentru acest considerent, al lipsei obiectului recursului prin prisma căruia a dispărut și interesul recurentului, recursul se va respinge conform art. 312 2 , coroborat cu art. 296 5 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.I. împotriva sentinței nr. 286 din 30 aprilie 2004, a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2005.