ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4563/2004

Din examinarea actelor

dosarului, constată următoarele:

La 12 iunie 2002, SC P. SA,

solicitând să se dispună evacuarea necondiționată a acestora din imobilul

situat în Cisnădioara, pentru lipsa vreunui titlu legal de locațiune, cu

obligarea lor la plata cheltuielilor ocazionate de proces.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta a invocat faptul că, titlul legal al ocupării imobilului de către

pârâți, contractul de închiriere nr. 63 din 21 iulie 2000, prelungit prin acte

adiționale, a încetat să mai existe la 1 iulie 2001, prin ajungerea sa la

termenul pentru care a fost încheiat.

La 2 iulie 2002, reclamanta

își completează acțiunea, solicitând instanței să dispună și rezilierea

contractului amintit și a actelor adiționale din 1 noiembrie 2000 și din 1

ianuarie 2001.

La termenul din 7 octombrie

2002, pârâta A.F. S.C. a depus o cerere reconvențională, solicitând obligarea

reclamantei la suma de 30.000.000 lei, reprezentând contravaloarea

investițiilor făcute de ei la imobilul închiriat, cerând și acordarea unui

drept de retenție asupra imobilului.

Judecătoria Sibiu, prin

sentința civilă nr. 5538 pronunțată la 23 septembrie 2003, a admis acțiunea

reclamantei, a reziliat contractul de închiriere încheiat între părți la 21

iulie 2000, cu nr. 63, precum și actele adiționale cu nr. 1/2000 și nr. 2000/2001,

încheiate cu A.F. S.C., a dispus evacuarea necondiționată a pârâților din

imobilul situat în localitatea Cisnădioara, și a obligat pe pârâți la 1.650.000

lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Acțiunea reconvențională

formulată în cauză a fost disjunsă, fixându-se termen de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, judecătoria a constatat că termenul locațiunii a expirat, pârâții

ocupând imobilul fără titlu și după această dată, ceea ce impune soluția

evacuării acestora.

În ce privește cererea

reconvențională, s-a constatat că aceasta a fost tardiv introdusă și că

soluționarea ei ar impune prelungirea nejustificată a litigiului, cu consecința

privării proprietarului bunului închiriat de folosința acestuia.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, sub aspect

procedural, apelanții au invocat greșita aplicare a art. 165 C. proc. civ. și

disjungerea nejustificată a cererii reconvenționale, atâta vreme cât obiectul

acesteia constituia singura apărare formulată în cauză de pârâți, adică efectuarea

unor lucrări masive de investiții la imobilul închiriat și dreptul acestora de

a folosi în continuare bunul, prin intermediul unui drept de retenție, până la

despăgubirea ce li se cuvine.

Trecând la disjungerea

acțiunii reconvenționale și dispunând evacuarea pârâților din imobil în cadrul

soluționării acțiunii principale, instanța a refuzat nejustificat instituirea

în favoarea pârâților a unei garanții legale în vederea despăgubirii pentru

lucrările efectuate cu bună credință.

Pe fondul litigiului, arată

că instanța a reținut greșit lipsa titlului locator al pârâților, în care scop

au introdus o acțiune separată pentru constatarea valabilității acestui titlu,

ceea ce justifică solicitarea suspendării litigiului conform art. 244 pct. 1 C.

proc. civ., până la rezolvarea celui de al doilea proces.

Secția Civilă a Curții de

Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 398/ A pronunțată la 16 martie 2004, a

respins ca nefondat apelul pârâților.

Instanța de apel a reținut

cu privire la prima critică formulată, că disjungerea acțiunii reconvenționale

a fost corect dispusă, având în vedere faptul că soluționarea acesteia ar

impune mai multe termene pentru administrarea probelor.

În speță nu poate fi vorba

de o încălcare a dreptului de apărare al pârâților, câtă vreme acțiunea

reconvențională a fost tardiv formulată și câtă vreme art. 119 C. proc. civ.,

dă posibilitatea rezolvării pretențiilor acestora pe calea unei acțiuni

separate.

Cu privire la fondul cauzei,

instanța de apel a reținut că reclamanta este proprietara bunului închiriat și

că trebuie să se bucure de toate prerogativele ce i le conferă acest titlu

atâta vreme cât contractul de locațiune este ajuns la termen.

Împotriva hotărârii

instanței de apel, au declarat recurs pârâții, criticând-o pentru nelegalitate

sub două aspecte, procedurale și de fond.

Astfel, sub aspect

procedural, se consideră nelegal refuzul instanței de a suspenda cursul

procesului în condițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., cât timp au invocat

valabilitatea titlului lor locativ și cât timp au demonstrat că pe rolul

Judecătoriei Sibiu au înregistrat o acțiune cu acest conținut, acțiune ce

formează obiectul dosarului nr. 2501/2004.

Neluarea măsurii suspendării

cauzei nu a fost motivată de instanța de apel.

Sub aspectul fondului

cauzei, măsura disjungerii cererii reconvenționale este criticată ca fiind

nelegală, pentru că recunoașterea unor lucrări de investiții la imobilul în

litigiu, făcute cu bună credință și instituirea unui drept de retenție până la

despăgubirea lor, constituie singura apărare formulată în cauză.

În acest sens, se consideră

că aplicarea prevederilor art. 165 C. proc. civ., nu se justifică, acesta

referindu-se la acțiuni de sine stătătoare și nu la cereri reconvenționale, cu

atât mai mult cu cât conținutul acțiunii reconvenționale reprezintă unica

apărare a pârâților la pretențiile formulate pe cale principală.

În fine, se susține că

măsura disjungerii cererii reconvenționale primează pârâții de posibilitatea de

a emite pretenții cu privire la obiectul acestuia și anume la instituirea unui

drept de retenție, evacuarea lor din imobil dispusă de instanță făcându-l

neaplicabil ca urmare a împrejurării că ei nu vor mai fi în posesia bunului în

litigiu.

Criticile sunt neîntemeiate.

Conform art. 119 C. proc.

civ., cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea, care, conform art.

114

1

C. proc. civ., trebuie depusă cu cel puțin 5 zile înaintea

termenului sorocit pentru judecată, sub sancțiunea, prevăzută de art. 135 C.

proc. civ., de a fi judecată deosebit, cu excepția cazului în care părțile

consimt să se judece împreună.

Recursul, cale extraordinară

de atac, este admisibil numai pentru cazurile expres și limitativ arătate de art.

304 C. proc. civ. și anume hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În speță, cererea

reconvențională a fost depusă abia la al treilea termen sorocit pentru

judecată, în speță nefiind vorba de prima zi de înfățișare în sensul art. 134 C.

proc. civ., întrucât art. 114

1

C. proc. civ., nu face referire la

aceasta.

Reclamanta nu a formulat

obiecțiuni cu privire la tardivitatea cererii reconvenționale.

La data judecării acțiunii

principale, pentru dovedirea cererii reconvenționale era necesară administrarea

de probe, inclusiv o eventuală expertiză, motiv pentru care instanța, făcând

aplicațiunea art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea ei.

Art. 165 C. proc. civ.,

presupus a fi greșit aplicat, se referă la disjungerea pricinilor întrunite, în

cazul în care numai una din ele se află în stare de judecată.

Cererea reconvențională

reprezintă și este tratată de cod ca o acțiune principală, cu specificul că se

referă la pretenții ale pârâtului legate de cererea reclamantului.

Judecarea oricărei acțiuni

face obiectul unei pricini aflate pe rolul instanțelor, în cazul

reconvenționalei nefiind vorba de două pricini pentru că s-a dat prin lege

posibilitatea pârâtului de a-și valorifica propriile pretenții în pricina

aflată deja pe rol.

De aici, nu se justifică

interpretarea recurenților că art. 165 C. proc. civ., nu este aplicabil în

interesul bunei administrări a justiției, câtă vreme norma de procedură, de

strictă interpretare, nu distinge, câtă vreme art. 135 C. proc. civ., impune o

exigență sporită pentru acest mod de acționare și câtă vreme există și o culpă

a pârâților constând în nerespectarea temeiului de depunere a cererii

reconvenționale.

Faptul că este posibil ca la

momentul judecării unei cereri separate, pârâții, printr-o eventuală executare

silită a hotărârii de evacuare, să nu mai se afle în posesia bunului închiriat,

nu este rezultatul culpei părții adverse și, cu atât mai puțin, al instanței,

pe lângă împrejurarea că temeiul legal al pronunțării soluției atacate a făcut

obiectul verificării și în acest proces, situație în care instanța nu a făcut

uz de facultatea acordată acesteia prin art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

Întrucât nu au fost

constatate nici motive care ar îndreptăți instanța de recurs să reformeze

hotărârea atacată în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recursul promovat

de pârâți urmează a fi apreciat ca nefondat, respingându-se ca atare conform art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâții S.I.A., S.C., B.E., B.A. și A.F. S.C., împotriva deciziei nr. 398/ A

din 16 martie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 11 noiembrie 2004.