ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4552/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1299/ CA din 13 noiembrie 2003, Tribunalul Alba, secția comercială și de contencios administrativ, a admis cererea reconvențională formulată de reclamanta-pârâtă SC D.I.I. SRL Alba Iulia, împotriva pârâtei-reclamante SC A. SA Alba Iulia și în consecință a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 46.500.000 lei, cu titlu de sumă achitată necuvenit, precum și suma de 8.575.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință, a fost respinsă acțiunea principală, formulată de reclamanta SC A. SA Alba Iulia, pentru obligarea pârâtei SC D.I.I. SRL Alba Iulia la plata sumei de 46.358.924 lei reprezentând contravaloare utilități (consum energie electrică, termică, gaze naturale și apă).

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență, în ceea ce privește cererea reconvențională că, potrivit probelor de la dosar, cu referire specială la expertiza tehnică efectuată în cauză și răspunsului expertului la obiecțiunile formulate de părți la raport, pârâta-reclamantă a achitat în plus reclamantei-pârâte, peste contravaloarea utilităților efectiv folosite pentru desfășurarea procesului de producție, suma de 46.500.000 lei, iar în ceea ce privește cererea principală, instanța de fond a reținut în baza acelorași probe că reclamanta-pârâtă, nu a putut demonstra temeinicia pretențiilor sale, față de faptul că, utilajele aferente unei brutării, au un consum de energie standardizat și ca atare, nu se poate reține, că, pârâta-reclamantă, ar fi putut consuma cantități de energie, superioară, celei rezultată din calculele efectuate de expert.

Apelul declarat împotriva sus-menționatei sentințe, prin care reclamanta-pârâtă SC A. SA Alba Iulia, a formulat critici împotriva hotărârii instanței de fond, atât sub aspectul respingerii acțiunii principale cât și a admiterii cererii reconvenționale, a fost respins prin decizia nr. 74/ A din 5 noiembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția comercială și de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut în esență, că, potrivit, contractelor de leasing imobiliar din 5 iulie 2000 și din 27 iulie 2000, pârâta-reclamantă avea obligația să plătească toate utilitățile consumate, energie electrică, energie termică, gaze naturale și apă, pentru spațiul care a făcut obiectul celor două contracte, însă după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu mai era obligată să asigure pârâtei-reclamante utilitățile și cu toate acestea au procedat la debranșarea consumatorului, respectiv a pârâtei reclamante, pentru ca aceasta să conteste în final, consumul de energie facturat, susținând, că, acesta nu este real și că i s-au pretins și a achitat sume în plus cu acest titlu.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul a concluzionat, pornind de la utilajele folosite în brutărie și ținând cont de consumul de energie electrică înregistrat la contorul montat la 2 aprilie 2003, precum și de aparatele de producție, că pentru perioada 12 iulie 2002, martie 2003, consumul de energie electrică facturat de către reclamanta-pârâtă SC A. SA, a fost de 96.495.176 lei, iar consumul real al cuptorului brutăriei pe cele 9 luni a fost de 45.000.000 lei, astfel că față de această situație, reclamanta-pârâtă trebuia să restituie pârâtei-reclamante suma de 46.500.000 lei. A mai reținut instanța de apel, în baza aceleiași probe că în mod greșit s-a facturat consumul de energie electrică sub forma de paușal, atâta timp cât exista un contoar la brutărie, iar utilajele nu au fost schimbate.

În sfârșit, a mai reținut instanța de apel, că în ceea ce privește alimentarea cu energie electrică a spațiilor frigorifice, care funcționau în depozitul pârâtei-reclamante, s-a făcut dovada că, aceasta s-a făcut de la SC D.I.I. SA, în baza contractului scris încheiat cu aceasta, în temeiul căruia au fost emise de altfel și facturi și că reclamanta-pârâtă, deși a susținut, nu a putut produce o dovadă concretă din care să rezulte că, în realitate alimentarea spațiilor frigorifice s-a făcut de la branșamentul reclamantei-pârâte. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta-pârâtă SC A. SA Alba Iulia invocând ca motiv de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține în esență, că soluția instanței de apel, prin care a fost confirmată hotărârea tribunalului, de respingere a acțiunii principale și de admitere a cererii reconvenționale, prin care a fost obligată la plata sumei de 46.500.000 lei, este criticabilă deoarece, instanțele nu au avut în vedere că pârâta-reclamantă a recunoscut prin întâmpinare că începând cu luna decembrie 2002, refuză orice plată, astfel că în acest context, aceasta nu putea pretinde că ar făcut o plată nedatorată și ca atare, pe intervalul decembrie 2002, mai 2003, nu putea solicita restituirea unei sume pe care nu a achitat-o cum, de asemenea, nu era cea îndreptățită în contextul în care aceasta nu a făcut dovada consumului real-efectiv pe perioada iulie 2002, decembrie 2003, să solicite restituirea vreunei sume, care în realitate nu a fost achitată în plus.

Se mai susține că, expertul a favorizat prin concluziile raportului de expertiză pe pârâta-reclamantă întrucât a determinat un consum de energie electrică a determinat un consum de energie electrică nereal și a refuzat să răspundă la obiectivele sale, invocând în acest sens că a fost numit pentru a susține cauza SC D.I.I. SRL ceea ce demonstrează caracterul părtinitor al expertizei aceasta în afara faptului că, expertul a precizat că este imposibil să se stabilească pe perioada în litigiu, consumul real de curent utilizat de către pârâta-reclamantă SC D.I.I. SRL.

Ori, aceste precizări unite și cu împrejurarea că SC N. SRL (de la care se susține că ar fi fost achiziționată camera frigorifică) nu putea furniza decât curent monofazic și nu trifazic, care putea fi folosit pentru alimentarea spațiilor frigorifice, justifică susținerile reclamantei-pârâte, în sensul că pârâta-reclamantă a recurs la tragerea unui cablu de la instalația de curent trifazic la camera frigorifică, care nu prezenta sigiliul prevăzut de lege, astfel că acest context nu se poate reține, că pârâta-reclamantă nu datora contravaloarea consumului de energie electrică aferent spațiilor frigorifice, cu atât mai mult cât contorul care se reține că a înregistrat acest consum, nu a fost montat de o unitate specializată și a fost montat în afara perioadei în litigiu, când brutăria era deja închiriată altei unități.

Mai precizează recurenta că în toată perioada existenței contractului de leasing, pârâta-reclamantă nu a avut nici o obiecțiune cu privire la facturarea consumului în sistem paușal pe care l-a păstrat și după expirarea contractului până în luna noiembrie 2002, ca după această dată să refuze plata contravalorii acestuia deși a beneficiat de acesta în continuare. În consecință, reclamanta-pârâtă, solicită, potrivit celor arătate mai sus, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii principale și respingerea cererii reconvenționale. Recursul declarat în cauză nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că susținerile reclamantei-pârâte SC A. SA, prezentate sub forma criticilor, privesc în esență, însușirea de către instanțe a constatărilor și concluziilor expertizei efectuate în cauză, care în opinia sa ar fi părtinitoare față de pârâta-reclamantă SC D.I.I.

SRL Alba Iulia și, în plus, nu ar fi justificate din punct de vedere tehnic, din moment ce expertul a precizat că, în raport de condițiile concrete în care pârâta-reclamantă și-a asigurat alimentarea cu energie electrică a consumatorilor săi (brutărie și spații frigorifice) este imposibil să se stabilească consumul real de curent utilizat de aceasta, sau cu alte cuvinte, nemulțumirile recurentei se referă exclusiv la împrejurarea că, instanțele au omologat la pronunțarea soluțiilor un raport de expertiză tehnică care nu a demonstrat, așa cum rezultă din probele dosarului că pârâta-reclamantă și-a asigurat alimentarea consumatorilor prin furt de curent. Criticile recurentei nu sunt fondate. Din încheierea din 6 noiembrie 2003 rezultă că reprezentantul reclamantei-pârâte a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea pârâtei-reclamante la plata contravalorii energiei electrice și respingerea acțiunii reconvenționale ca nefondată.

Ori, din moment ce reclamanta-pârâtă, a considerat că expertiza nu a tras concluzii corespunzătoare. În raport de probele existente la dosar, îndeosebi față de cele înfățișate de aceasta, adică de reclamanta-pârâtă, reprezentantul acesteia era obligat, având în vedere principiul disponibilității să ceară o nouă expertiză cerere care nu s-a formulat în cauză și nu să se mărginească la solicitarea de a se admite acțiunea principală și a se respinge cererea reconvențională. Neproducând astfel, în mod justificat, prima instanță s-a considerat lămurită, în sensul art. 212 C. proc. civ. și a hotărât în consecință.

De asemenea, din practica deciziei atacată rezultă că, reprezentantul reclamantei-pârâte nu a demonstrat că expertiza tehnică efectuată la fond a ajuns la concluzii greșite și deci, că față de această situație, solicită încuviințarea unei noi expertize, deși, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, era îndreptățit să formuleze o astfel de cerere, chiar în această cale de atac. Ca atare, față de dispozițiile art. 305 C. proc. civ., potrivit cărora, în instanța de recurs nu se pot produce și depune probe noi, cu excepția înscrisurilor, reclamanta-pârâtă nu este îndreptățită să formuleze în recurs, care nu are caracter devolutiv, critici referitoare la stabilirea unei situații de fapt necorespunzătoare în opinia sa, raportat la probele de la dosar, care trebuia lămurită cel târziu în apel, întrucât o astfel de împrejurare nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-10 C. proc.

civ. Așa fiind, recursul declarat în cauză urmează a fi respins ca nefondat, cu obligarea recurentei, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata către intimată a sumei de 5.000.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta-pârâtă SC A. SA Alba Iulia, împotriva deciziei nr. 74/ A din 5 martie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Obligă recurenta la 5.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 noiembrie 2004.