ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1562/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiune, reclamanta R.N.P.,

Direcția Silvică Alba Iulia, a chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL Alba

Iulia, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o

oblige pe aceasta să-i plătească suma de 130.450.839 lei, din care 41.588.704

lei cu titlu de contravaloare facturi neîncasate, iar diferența de 88.862.153

lei, reprezentând daune, penalități, plus cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că, în baza raporturilor contractuale stabilite între părți, a livrat

pârâtei masă lemnoasă și că facturile emise în scopul achitării prețului nu au

fost achitate la scadență, astfel că, în aceste circumstanțe, nu a fost în

măsură să vireze la bugetul statului T.V.A.-ul aferent, motiv pentru care a

fost obligată de organele financiare să vireze sumele datorate cu titlul

menționat cu penalități de întârziere de 0,25 – 0,28 % pe zi, care s-au cifrat

la suma de 88.862.135 lei, pe care pârâta i le datorează cu titlu de daune.

La rândul ei, pârâta SC C. SRL Alba

Iulia a solicitat, prin cerere reconvențională, obligarea reclamantei R.N.P.,

Direcția Silvică Alba Iulia, la plata sumei de 11.522.700 lei cu titlu de

prestații izvorâte din factura nr. 782 din 3 octombrie 1997, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr. 484 din 19

mai 2000, Tribunalul Alba, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea și a

obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.952.218 lei cu titlu de

pretenții, plus cheltuieli de judecată în sumă de 421.117 lei.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea reconvențională, formulată de reclamanta reconvențională SC C.

SRL Alba Iulia împotriva pârâtei reconvenționale R.N.P., Direcția Silvică Alba

Iulia.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în baza probelor de la dosar, completate cu două expertize,

din care una tehnică și cealaltă, contabilă că, pretențiile reclamantei sunt

întemeiate numai în limita sumei de 4.952.218 lei, care reprezintă, în

realitate, cuantumul sumelor datorate cu titlu de preț, pentru masa lemnoasă

cumpărată de aceasta, iar în ceea ce privește daunele solicitate, în sumă de

88.962.135 lei, reprezentând penalități, respectiv, majorări de întârziere

pentru nevirarea la termen a T.V.A.-ului la buget, tribunalul a considerat că

încasarea acestora nu este dovedită întrucât, pe actul de control, nu s-a

aplicat ștampila – M.F. – Circumscripția Fiscală Teiuș.

Referitor la cererea

reconvențională, s-a reținut, în considerentele sentinței, că pârâta nu poate

pretinde contravaloarea tuburilor Premo, din moment ce, în cauză, nu s-a făcut

dovada că montarea acestora era absolut necesară desfășurării activității de

exploatare a masei lemnoase de către pârâtă, astfel că, cheltuielile efectuate

în acest scop, nu justifică admisibilitatea unei acțiuni bazată pe îmbogățirea

fără justă cauză.

Apelul declarat împotriva acestei

sentințe de reclamanta R.N.P., Direcția Silvică Alba Iulia, a fost respins, ca

nefondat, prin decizia nr. 1040 din 18 decembrie 2000, pronunțată de Curtea de

Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut, în esență, că, la întocmirea celor două expertize

efectuate în cauză, au fost respectate dispozițiile art. 208 C. proc. civ.,

astfel că datele consemnate de experți în lucrările lor, sunt opozabile

reclamantei, iar în ceea ce privește daunele pretinse în legătură cu virarea cu

întârziere a T.V.A.-ului, s-a reținut că acestea nu se cuvin, deoarece, în

speță, nu s-a făcut dovada legăturii cauzale între facturile rămase neachitate

de pârâtă și plata majorărilor de întârziere, dispusă de organele financiare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta R.N.P., Direcția Silvică Alba Iulia, susținând că, numai

printr-o apreciere greșită a probelor de la dosar și interpretare eronată a

dispozițiilor legale, incidente în cauză, instanța de apel a menținut, prin

respingerea apelului său, sentința primei instanțe de admitere a acțiunii numai

în parte, deoarece constatările expertizelor nu-i pot fi opozabile atâta timp

cât nu a fost convocată să participe, prin reprezentanții săi, la întocmirea

lucrărilor iar, pe de altă parte, că majorările de întârziere datorate pentru

plata cu întârziere a T.V.A.-ului, percepute de organele financiare și pe care

le-a solicitat cu titlu de daune, sunt dovedite cu actul încheiat de M.F.

-Circumscripția Financiară Teiuș, depus la dosar.

În consecință, reclamanta solicită

admiterea recursului, casarea hotărârilor și, pe fond, admiterea acțiunii așa

cum a fost formulată.

Recursul reclamantei nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar,

rezultă că între părțile în litigiu s-au încheiat două contracte distincte,

respectiv, un contract prin care pârâta s-a obligat să exploateze masa lemnoasă

pusă la dispoziție de reclamantă în baza actelor de punere în valoare, după

care se emitea o factură pentru prestări servicii de către prestator (pârâtă)

la volumul A.P.V. și un alt contract de vânzare-cumpărare a masei lemnoase

exploatate, contracte care au fost încheiate în scopul de a exploata și apoi a

vinde, respectiv a cumpăra lemnul rezultat.

Pentru stabilirea modului în care

fiecare parte și-a executat obligațiile asumate prin cele două contracte,

instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize tehnice și, respectiv, a

unei expertize contabile, ale căror concluzii au fost menținute de experți și

în urma răspunsului la obiecțiunile formulate de reclamantă.

Astfel, în baza datelor stabilite de

expertiza tehnică cu privire la volumul masei lemnoase exploatată de pârâtă și,

ulterior, cumpărată de aceasta, expertiza contabilă a concluzionat că pârâta

datorează reclamantei, cu titlu de preț, suma de 4.952.218 lei, sumă care, de

altfel, a fost recunoscută și la care pârâta a fost obligată la plată.

Or, reclamanta, prin obiecțiunile

formulate la raportul de expertiză tehnică la întocmirea căruia a participat

din partea sa ing. P.I., șeful biroului fond forestier, din cadrul Direcției

Silvice Alba, nu a putut prezenta calculele cu ajutorul cărora să demonstreze

că datele stabilite de expertul tehnic ar fi greșite și, implicit, cele ale

expertizei contabile prin care s-a stabilit, plecând de la constatările

expertizei tehnice, sumele real datorate de pârâtă prin compensare în urma

raporturilor contractuale care s-au derulat între cele două părți.

În acest context, bine instanța

fondului a respins cererea reclamantei privind efectuarea unei noi expertize

tehnice, din moment ce aceasta nu a putut demonstra prin calcule că expertul a

ajuns la concluzii greșite, întrucât simpla contestare a lucrării, fără o

documentație care să justifice această cerere, nu putea conduce la înlăturarea

unor probe care au fost efectuate cu respectarea dispozițiilor art. 208 C.

proc. civ.

Mai este de relevat că probele

dosarului confirmă o evidență contabilă necorespunzătoare a reclamantei în

legătură cu sumele pretins datorate de pârâtă, din moment ce, prin acțiune, a

solicitat obligarea acesteia la suma totală de 130.450.839 lei, reprezentând

contravaloarea facturilor neîncasate, penalități și daune, pentru ca mai apoi

să arate că înțelege să-și precizeze pretențiile la suma de 152.184.136 lei,

adică la o sumă mult mai mare decât cea care a făcut obiectul acțiunii

inițiale, fără ca, în prealabil, să fi formulat vreo cerere prin care să-și

majoreze aceste pretenții.

În legătură cu daunele în cuantum de

88.862.135 lei, se constată că instanța de apel, la fel ca instanța de fond, a

făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 1073 C. civ., potrivit cărora

creditorul este îndreptățit de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar

în caz contrar, are dreptul la desdăunări și, plecând de la conținutul acestui

text legal, bine a apreciat că, în cauză, nu se justifică obligarea pârâtei la

plata de despăgubiri constând în plata majorărilor de întârziere în plata

T.V.A.-ului, întrucât actul de control încheiat de organele financiare nu poate

constitui, în lipsa confirmării acestuia prin ștampila aplicată de M.F.-

Circumscripția Financiară Teiuș, o dovadă că sumele pretinse cu titlu de daune

au fost și virate la bugetul de stat, pentru a fi considerate ca un prejudiciu

în patrimoniul reclamantei.

Or, deși, potrivit art. 1169 C.

civ., reclamantei îi revenea sarcina probei în legătură cu demonstrarea

împrejurării că majorările de întârziere pretins virate la bugetul de stat s-au

datorat în exclusivitate neachitării la scadență a facturilor de către pârâtă,

se constată că aceasta nu a făcut, deși i s-a solicitat în mod expres de

instanța de fond, nici o dovadă în acest sens, aceasta în afara faptului că,

cuantumul daunelor este disproporționat de mare, în raport cu valoarea sumelor

(4.952.218 lei) pentru care admiterea acțiunii s-a considerat că este

justificată.

Așa fiind, recursul reclamantei

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, recursul declarat de

reclamanta R.N.P., Direcția Silvică Alba Iulia, împotriva deciziei nr. 1040/A

din 18 decembrie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de

contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 12 martie 2003.