ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2226/2004

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 846/2003, T.N., prin procurator C.I., a solicitat anularea deciziei nr.

3219 din 29 octombrie 2002 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, întrucât:

- Instanțele de fond și

recurs nu s-au pronunțat asupra fondului pricinii.

- Nici un act normativ de

rang inferior nu poate modifica prevederile și textul actului normativ de rang

superior (primar), astfel prin H.G. nr. 366/1996, respectiv Instrucțiunile de

aplicare ale Legii nr. 86/1996, s-a modificat textul și conținut legii citate.

Instanțele de fond și recurs

nu s-au pronunțat asupra drepturilor contestatorului T.N., privind drepturile

conferite de Legea nr. 105/1992, referitor la drepturile cetățenilor străini pe

teritoriul României.

Nu i s-a permis procuratorului,

să pună concluzii orale, deși îl reprezenta legal pe reclamant.

Analizându-se actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

sub nr. 122/2001, reclamantul T.N. a solicitat anularea deciziei nr. 1514 din 22

decembrie 2000, prin care i s-a respins ca neîntemeiată, contestația împotriva deciziei

nr. 142486 din 27 iulie 2000, întrucât i s-a respins cererea de acordare a

pensiei pentru limită de vârstă.

În motivare, s-a arătat că

s-a născut în România, la 21 iulie 1929 și deși, este cetățean german, are

dreptul la pensie, conform Legii nr. 86/1997.

Prin sentința civilă nr. 1712

din 19 decembrie 2001, s-a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța astfel, instanța a avut în vedere decizia nr. 142.486/2000 a Casei de

Pensii a municipiului București

.

La 7 februarie 1978,

reclamantului i s-a aprobat renunțarea la cetățenia română și ca atare, conform

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 86/1997, nu este îndreptățit la acordarea

pensiei pentru limită de vârstă.

În urma plângerii formulate,

s-a emis decizia nr. 1514 din 22 decembrie 2000, prin care i s-a respins

cererea, decizia contestate în contencios administrativ.

S-a reținut de instanța de

fond, că reclamantului nu i-a fost vătămat vreun drept recunoscut de lege, în

sensul art. 1 Legea nr. 29/1990, întrucât nu este cetățean român și ca atare,

nu are dreptul de a beneficia de prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 86/1997.

Împotriva sentinței a

formulat recurs, reclamantul, prin procurator, criticând-o, în sensul că în mod

nelegal, prin H.G. nr. 366/1997, în normele de aplicare a legii s-a dat o altă

conotație prevederilor acesteia. A solicitat, totodată, daune morale și

materiale.

Prin decizia nr. 3219/2002,

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul, ca nefondat.

S-a reținut că recurentul a

renunțat la cetățenia română.

Din prevederile art. 1 alin.

(2), rezultă că pentru pensionarii care-și stabilesc domiciliul sau reședința

în străinătate, plata pensiei se face în condițiile alin. (1) din H.G. nr. 366/1997,

a probat Normele Ministerului Muncii și Protecției Sociale pentru aplicarea

Legii nr. 86/1997.

Art. 2 prevede că înscrierea

la pensie, a unui cetățean român, cu domiciliul în străinătate, se poate

solicita, dacă îndeplinește condițiile pentru acordarea pensiei prevăzute de

legea română.

Recurentul a renunțat la

cetățenia română, astfel încât nu i se poate acorda pensia solicitată.

Interpretarea normelor

metodologice este în spiritul Legii nr. 86/1997, fără a se putea susține

existența unui abuz legislativ.

Daunele morale și materiale

nu s-au solicitat la instanța de fond, fiind condiționate de admiterea

capătului principal al acțiunii, în situația în care s-ar fi respectat termenul

procedural de solicitare.

Asupra contestației în

anulare;

În susținerea cererii s-a

invocat art. 317 și 318 C. proc. civ.

Potrivit art. 317 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate

mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau

recursului, iar art. 318 C. proc. civ., prevede că: hotărârile instanțelor de

recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

În speță, Înalta Curte de

Casație și Justiție a respins recursul, ca nefondat; nici una din instanțe nu a

antamat fondul.

Dat fiind faptul că soluția

instanței de fond s-a constatat, legală și temeinică, soluționarea pe fond a

cauzei nu se impunea la cele două instanțe.

Cu privire la susținerea că

prin H.G. nr. 366/1997, s-ar fi modificat actul normativ primar de rang

superior, respectiv Legea nr. 86/1996, a constituit motiv de recurs, analizat

de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia contestată fiind în mod

judicios înlăturat.

Nici prima ipoteză, existența

unei erori materiale ce ar fi condus la o greșită soluționare a cauzei, nu a

fost demonstrată.

Instanțele s-au pronunțat cu

referire la faptul că reclamantul-contestator nefiind cetățean român, nu are

vocație la pensie pentru limită de vârstă în România, astfel că neexistând un

drept vătămat, s-a făcut aplicația art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Cu referire la faptul că nu

i s-a permis procuratorului să pună concluzii orale în instanța de recurs, în

mod corect s-a făcut aplicațiunea art. 68 alin. (4) C. proc. civ., mandatarul

nefiind avocat, nu avea dreptul de a pune concluzii orale, decât prin

intermediul unui avocat.

Constatându-se că cererea nu

se încadrează în motivele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., se constată inadmisibilă și se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de T.N. împotriva deciziei nr. 3219 din 29 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 iunie 2004.