ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7282/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 420 din 24

iunie 2003, Tribunalul Arad a admis acțiunea formulată de reclamanții I.E., I.M.T.

și I.T.E., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Arad. A fost anulată dispoziția

emisă de pârâtă, cu nr. 265 din 12 august 2002 și a fost obligată pârâta la

acordarea despăgubirilor prin echivalent, cuvenite reclamanților în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru cota de ¾ din terenul înscris în

C.F. 23303 Arad, cu nr. top. 254/1, situat în Arad, și parcela nr. top.

254/2/1/3/2 situată în Arad, fost proprietatea antecesoarelor reclamanților.

A fost respinsă cererea de chemare

în garanție formulată de pârâta SC C. SA Arad împotriva A.P.A.P.S. București ca

inadmisibilă, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de

1.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamanții au formulat notificare, prin care au

cerut despăgubiri prin echivalent, pentru suprafețele de teren care au fost

preluate de stat fără titlu, așa cum s-a stabilit printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Conform art. 21 din Legea nr.

10/2001, pârâta, ca deținătoare a parcelelor de teren în litigiu, are obligația

să le acorde reclamanților despăgubirile ce li se cuvin potrivit legii.

Se mai reține, că pârâta a chemat în

garanție A.P.A.P.S. București, iar chemata în garanție s-a apărat, susținând

că, potrivit legii, nu are obligația să plătească despăgubiri, deoarece

imobilul trebuia restituit în natură foștilor proprietari. De aceea,

despăgubirile trebuie achitate de pârâtă, ca deținătoare a suprafețelor de

teren.

Prin decizia civilă nr. 223 din 10

decembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de pârâtă

împotriva acestei hotărâri și a obligat apelanta să plătească

reclamanților-intimați suma de 7.500.000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că

reclamanții au notificat-o pe pârâtă, iar aceasta, conform art. 24 din Legea

nr. 10/2001, era obligată ca, în ipoteza în care nu putea să restituie bunul în

natură sau în ipoteza în care nu se solicita acest lucru, să facă persoanei

îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent. Încălcând dispozițiile

acestui text, pârâta nu a făcut reclamanților ofertă de restituire prin

echivalent. Prin dispoziția contestată, a comunicat reclamanților că nu pot

pretinde despăgubiri prin echivalent, invocând art. 27 și art. 46 din Legea nr.

10/2001. Or, dispozițiile art. 27 din lege nu sunt aplicabile în cauză,

deoarece imobilele au fost preluate fără titlu valabil.

Se mai reține, că dispoziția

contestată este de natură să producă o tergiversare a valorificării drepturilor

de către persoanele îndreptățite, iar pârâta a primit suprafețele de teren fără

să achite vreun preț și preluarea fiind fără titlu se impune acordarea de

despăgubiri prin echivalent. Conform art. 24 din lege, pârâta are obligația să

facă oferta de restituire prin echivalent, iar această obligație nu poate fi

declinată, către A.P.A.P.S. sau Prefectura Județului Arad, însă pârâta își

poate valorifica eventualele pretenții față de titularul dreptului real care a

făcut posibilă introducerea bunului în patrimoniul său, pe calea acțiunii în

regres.

Împotriva acestor hotărâri a

declarat recurs pârâta SC C. SA Arad care, invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., în esență, formulează

următoarele susțineri:

Fiind o societate privatizată,

singurele texte care sunt aplicabile în cauză sunt art. 27 și art. 46 din Lege.

Or, conform art. 27, în cazul unităților privatizate notificarea se adresează A.P.A.P.S.

Recurenta nu se include în

categoriile de persoane juridice cărora trebuie să li se adreseze notificarea,

deoarece nu este nici unitate deținătoare, în sensul art. 20 din lege și nici

autoritate desemnată de lege să soluționeze cererea de despăgubiri. Unitățile

deținătoare sunt cele prevăzute de art. 2 lit. a)–d), în care nu se includ

societățile comerciale privatizate. Dacă în procesul de privatizare s-a inclus

greșit în patrimoniul societății comerciale bunul preluat de stat, cel care

suportă reparația trebuie să fie statul, care a încasat contravaloarea bunului

de la societatea privatizată.

Arată recurenta că, deși art. 27 din

Legea nr. 10/2001 privește imobilele preluate cu titlu valabil, textul trebuie

aplicat și în speță, pentru că nu s-a cerut să se anuleze contractul de

vânzare-cumpărare. Dacă imobilul a fost cumpărat de o persoană fizică, atunci

când se cere anularea contractului cererea de restituire în natură se adresează

primăriei care a vândut locuința.

Se mai susține, că în ipoteza în

care nu se cere anularea contractului, conform art. 36 din lege cererea se

transmite prefecturii. Cum, în cauză, nu s-a cerut să se anuleze contractul,

rezolvarea litigiului trebuie făcută în baza art. 20, art. 21 din lege, în

corelare cu art. 46 alin. (2) și art. 47 din lege.

Instanțele nu s-au pronunțat asupra

deciziilor care atestă modul în care s-a făcut privatizarea, iar intimații nu

au urmat procedura prevăzută de art. 20–24 din Legea nr. 10/2001, pentru că au

formulat direct cerere de despăgubiri împotriva persoanei juridice,

dobânditoare a bunului în procesul de privatizare.

Recurenta susține, că instanța de

apel motivează soluția respingerii apelului pe faptul că în acest mod nu s-ar

tergiversa soluționarea cererii de reparații și pe echitate, deoarece pârâta a

primit imobilul fără plată, însă faptul că imobilul a fost preluat fără plată

nu este real.

Recursul va fi admis, pentru

următoarele considerente.

Greșit prin sentința dată de

instanța de fond, păstrată prin decizia pronunțată în apel, s-a reținut că

pârâta are obligația să acorde reclamanților despăgubiri prin echivalent,

pentru suprafețele de teren care fac obiectul procesului. Instanța de fond a

reținut, că obligația pârâtei este stabilită prin art. 21 din Legea nr. 10/2001,

iar instanța de apel reține că această obligație este stabilită prin art. 24

din lege.

Aceste texte au fost greșit aplicate

în cauză.

Art. 21 alin. (1) din lege prevede

în mod expres că persoana îndreptățită va notifica, în termen de 12 luni de la

data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare, solicitând

restituirea în natură a imobilului, iar art. 24 alin. (1) prevede că atunci

când restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul

imobilul este obligat să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin

echivalent.

Principiul restituirii în natură a

imobilelor preluate abuziv este consacrat prin art. 1, art. 7 și art. 9 din

Legea nr. 10/2001, iar posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin

echivalent este prevăzută numai dacă restituirea în natură nu este posibilă

nici măcar în parte.

De aceea, persoana îndreptățită

poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent în cazurile expres prevăzute

de lege [art. 12 alin. (2), art. 14 alin. (1), art. 20 alin. (4)] sau dacă

restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere fizic sau juridic.

În cauză, reclamanții, prin

notificarea adresată Consiliului Local al Municipiului Arad, la data de 8

august 2001, transmisă pârâtei de Primăria Municipiului Arad, fără să susțină

că s-ar încadra într-unul din cazurile prevăzute expres de Legea nr. 10/2001,

care să le confere drept de opțiune potrivit art. 7 alin. (2) din lege, au

solicitat numai acordarea de despăgubiri prin echivalent, în valoare de

1.395.900.000 (47.000 dolari SUA).

În notificare se invocă dispozițiile

art. 10 alin. (4) partea finală și art. 33 din Legea nr. 10/2001.

Art. 10 alin. (4) din lege

stabilește dreptul la despăgubiri prin echivalent, dacă restituirea în natură

nu este posibilă pentru că imobilele au fost distruse ca urmare a unor

calamități naturale, dar respectând principiul restituirii în natură ori de

câte ori este posibilă, textul prevede că persoana îndreptățită beneficiază de

restituire în natură pentru terenul liber și de măsuri reparatorii stabilite în

echivalent, dacă terenul nu este liber.

Dacă se solicită măsuri reparatorii

prin echivalent în temeiul acestui text, conform art. 33 din lege, persoana

îndreptățită adresează însă notificarea primăriei în raza căreia s-a aflat

imobilul, iar măsurile reparatorii în echivalent se stabilesc prin dispoziția

motivată a primarului, cu avizul consultativ al organelor teritoriale ale

Ministerului Finanțelor Publice, dat în urma verificării condițiilor de fond și

de formă prevăzute de lege.

Întrucât pentru situația invocată în

notificare, nu este prevăzută obligația de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent în sarcina pârâtei și intimații-reclamanți nu se află într-unul

din cazurile prevăzute expres de lege care să le confere dreptul de opțiune,

corect prin dispoziția contestată, pârâta a stabilit că despăgubirile cerute de

reclamanți nu pot fi pretinse de la aceasta.

Prin urmare, fără a se analiza

celelalte susțineri, conform art. 304 pct. 9, art. 312, art. 314 C. proc. civ.,

se va admite recursul declarat de pârâtă, vor fi casate hotărârile atacate și

se va respinge acțiunea formulată de reclamanți.

Intimații-reclamanți vor fi obligați

să plătească recurentei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, micșorat,

conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., motivat de faptul că suma de

41.000.000 lei, plătită de recurentă în baza contractului de asistență juridică

nr. 7/2004, este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii și munca

îndeplinită de avocat la instanța de recurs, unde procesul s-a soluționat la

primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

SC C. SA Arad.

Casează decizia civilă nr. 223 din 10

decembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara și sentința civilă nr. 420 din 24

iunie 2003 a Tribunalului Arad.

Respinge acțiunea formulată de

reclamanții I.E., I.M.T. și I.T.E. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Arad.

Obligă intimații-reclamanți să plătească

recurentei suma de 5.000.00 lei reprezentând onorariu avocat micșorat conform

art. 274

3

C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2004.