ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2053/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria Lehliu–Gară reclamanta D.R.P. Constanța a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Dor Mărunt, pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se constate că este proprietara imobilului (construcție

și teren) în suprafață de 1.151,64 mp, situat în comuna Dor Mărunt, județul

Călărași, unde funcționează în prezent Oficiul Poștal Dor Mărunt.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că potrivit H.G. nr. 448/1991 privind înființarea R.A.P.R.R.T., art. 6

alin. (2) „regia autonomă este proprietara tuturor bunurilor din patrimoniul

ei” și în protocolul încheiat la 20 august 1991 imobilul s-a trecut în

inventarul reclamantei, iar Legea nr. 15/1990 și H.G. 371/1998 au confirmat

dreptul de proprietate al reclamantei. Se solicită a se constata îndeplinirea

condițiilor posesiei utile în conformitate cu prevederile art. 1847 C. civ.

Judecătoria Lehliu–Gară, prin

sentința civilă nr. 810 din 9 decembrie 2003, a respins acțiunea reclamantei ca

inadmisibilă.

În considerentele sentinței s-a

reținut că pentru a dobândi un imobil prin uzucapiune nu este suficientă

împlinirea termenului de 30 de ani, ci și exercitarea unei posesii de

bună-credință, iar reclamanta avea calitatea de detentor precar, terenul era dat

în administrare, deci nu era un posesor de bună-credință.

Reclamanta, în baza actelor

normative evocate, fiind proprietara imobilului, putea solicita și obține de la

organele abilitate certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

imobilului, argumente pentru care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea

reclamantei.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III–a

civilă, prin decizia nr. 660/A din 2 aprilie 2004.

Criticile apelantei au vizat

considerentele sentinței legate de instituția prescripției achizitive de 30 de

ani ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului.

Aceste considerente nu au avut o

pondere semnificativă în raționamentul care a condus la adoptarea soluției

inadmisibilității cererii în constatarea inexistenței dreptului real, întrucât

instanța de fond a apreciat că reclamanta nu are deschisă calea unei atare

acțiuni în justiție, deoarece în temeiul H.G. nr. 834/1991 putea parcurge

procedura prevăzută în scopul obținerii unui certificat de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenului.

Împotriva deciziei a formulat recurs

reclamanta, care, după expunerea situației de fapt a imobilului, anume

preluarea lui în 1975 de la consiliul județean în vederea desfășurării

activității oficiului poștal, înființarea prin H.G. nr. 448/1991 a Poștei

Române, atestarea calității de proprietară a recurentei prin art. 5 din Legea

nr. 15/1990 și înființarea prin H.G. nr. 371/1998 a C.N.P.R., susține că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute în art. 1847 C. civ. asociate cu posesia

exercitată de aproape 30 de ani asupra imobilului, care impun concluzia

admiterii acțiunii și constatarea dreptului de proprietate al recurentei prin

uzucapiune.

Recursul declarat de reclamantă nu

este întemeiat.

Uzucapiunea sau prescripția

achizitivă este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui

drept real asupra unui bun imobil ca efect al posedării lui în condițiile și

termenele prevăzute de lege.

Pe lângă exercitarea posesiei în

intervalul stabilit de lege, uzucapiunea presupune în mod necesar o posesie

utilă, adică continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, ca o

condiție esențială de care depinde posibilitatea înfăptuirii ei. Detenția

precară, ca de altfel și posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu pot duce

la dobândirea dreptului de proprietate.

Până la adoptarea Legii nr. 15/1990,

recurenta nu a exercitat stăpânirea bunului în nume de proprietar, ea era doar

titulara unui drept de administrare, statul deținând calitatea de proprietar,

iar recurenta exercita o posesie lipsită de caracter util, era un simplu

detentor precar.

Transformările produse după

reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți

comerciale ar fi permis recurentei să solicite eliberarea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, urmând procedurile

prevăzute în norme speciale, căi procedurale de care recurenta nu a uzat și nu

a obținut actul menționat.

Soluția instanței de fond, menținută

în apel, aceea a inadmisibilității constatării dreptului de proprietate asupra

imobilului prin uzucapiune, este legală, condițiile dobândirii dreptului de

proprietate prin prescripție achizitivă nefiind realizate.

În consecință, recursul urmează a se

respinge ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta C.N.P.R. prin D.R.P. Constanța împotriva deciziei nr.

660/A din 2 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2005.