ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2053/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Lehliu–Gară reclamanta D.R.P. Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Dor Mărunt, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că este proprietara imobilului (construcție și teren) în suprafață de 1.151,64 mp, situat în comuna Dor Mărunt, județul Călărași, unde funcționează în prezent Oficiul Poștal Dor Mărunt. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că potrivit H.G. nr. 448/1991 privind înființarea R.A.P.R.R.T., art. 6 alin. (2) „regia autonomă este proprietara tuturor bunurilor din patrimoniul ei” și în protocolul încheiat la 20 august 1991 imobilul s-a trecut în inventarul reclamantei, iar Legea nr. 15/1990 și H.G.

371/1998 au confirmat dreptul de proprietate al reclamantei. Se solicită a se constata îndeplinirea condițiilor posesiei utile în conformitate cu prevederile art. 1847 C. civ. Judecătoria Lehliu–Gară, prin sentința civilă nr. 810 din 9 decembrie 2003, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă. În considerentele sentinței s-a reținut că pentru a dobândi un imobil prin uzucapiune nu este suficientă împlinirea termenului de 30 de ani, ci și exercitarea unei posesii de bună-credință, iar reclamanta avea calitatea de detentor precar, terenul era dat în administrare, deci nu era un posesor de bună-credință. Reclamanta, în baza actelor normative evocate, fiind proprietara imobilului, putea solicita și obține de la organele abilitate certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului, argumente pentru care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, prin decizia nr. 660/A din 2 aprilie 2004. Criticile apelantei au vizat considerentele sentinței legate de instituția prescripției achizitive de 30 de ani ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului. Aceste considerente nu au avut o pondere semnificativă în raționamentul care a condus la adoptarea soluției inadmisibilității cererii în constatarea inexistenței dreptului real, întrucât instanța de fond a apreciat că reclamanta nu are deschisă calea unei atare acțiuni în justiție, deoarece în temeiul H.G. nr. 834/1991 putea parcurge procedura prevăzută în scopul obținerii unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.

Împotriva deciziei a formulat recurs reclamanta, care, după expunerea situației de fapt a imobilului, anume preluarea lui în 1975 de la consiliul județean în vederea desfășurării activității oficiului poștal, înființarea prin H.G. nr. 448/1991 a Poștei Române, atestarea calității de proprietară a recurentei prin art. 5 din Legea nr. 15/1990 și înființarea prin H.G. nr. 371/1998 a C.N.P.R., susține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 1847 C. civ. asociate cu posesia exercitată de aproape 30 de ani asupra imobilului, care impun concluzia admiterii acțiunii și constatarea dreptului de proprietate al recurentei prin uzucapiune. Recursul declarat de reclamantă nu este întemeiat. Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra unui bun imobil ca efect al posedării lui în condițiile și termenele prevăzute de lege.

Pe lângă exercitarea posesiei în intervalul stabilit de lege, uzucapiunea presupune în mod necesar o posesie utilă, adică continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, ca o condiție esențială de care depinde posibilitatea înfăptuirii ei. Detenția precară, ca de altfel și posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu pot duce la dobândirea dreptului de proprietate. Până la adoptarea Legii nr. 15/1990, recurenta nu a exercitat stăpânirea bunului în nume de proprietar, ea era doar titulara unui drept de administrare, statul deținând calitatea de proprietar, iar recurenta exercita o posesie lipsită de caracter util, era un simplu detentor precar.

Transformările produse după reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale ar fi permis recurentei să solicite eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, urmând procedurile prevăzute în norme speciale, căi procedurale de care recurenta nu a uzat și nu a obținut actul menționat. Soluția instanței de fond, menținută în apel, aceea a inadmisibilității constatării dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune, este legală, condițiile dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă nefiind realizate. În consecință, recursul urmează a se respinge ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N.P.R. prin D.R.P. Constanța împotriva deciziei nr. 660/A din 2 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2005.