ÎCCJ, Decizia nr. 29/2005

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 8 mai 2002, petenta F.R. a formulat plângere penală împotriva procurorului C.F., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals prevăzute de art. 289 și 291 C. pen. În motivarea plângerii, petenta a arătat că a fost cercetată și trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 C. pen. În cauza penală ce o privește, procurorul menționat a „fabricat” două procese-verbale, semnate numai de către acesta, din care rezultă că martora C.D. s-a prezentat la parchet, susținând că este supusă la presiuni din partea petentei și a soțului acesteia, pentru a o determina să-și retragă primele declarații date în fața procurorului, deoarece acestea nu corespund adevărului.

În cursul cercetării judecătorești, audiată fiind în dosarul nr. 5276/2001 al Curții Supreme de Justiție, martora C.D. a afirmat că nu a declarat niciodată procurorului că fost supusă presiunilor menționate. Dimpotrivă, cu această ocazie, martora a afirmat că a dat mai multe declarații, sub amenințarea că va fi arestată sau cu promisiunea că va fi angajată la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Ulterior, aceasta s-a prezentat la procurorul menționat, cu intenția de a da declarații conforme adevărului. Iritat de faptul că martora dorește să spună adevărul, procurorul C.F. a falsificat cele două procese-verbale. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin rezoluția nr. 243/P/2002 din 28 august 2002, a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva procurorului C.F., sub aspectul infracțiunilor reclamate, deoarece din actele premergătoare efectuate rezultă că acestea nu au fost săvârșite.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că: - procesele-verbale întocmite de procuror, la care se referă autoarea plângerii, sunt acte de constatare a unor situații de fapt consemnate ca atare și nu au valoarea unor mijloace de probă, întrucât nu vizează dovedirea vinovăției inculpatei F.R., în cauza penală în care a fost cercetată, vinovăție ce a fost stabilită în raport cu ansamblul probator expus și comentat în rechizitoriul prin care a fost finalizat dosarul nr. 9/P/2001. - conturând doar poziția inculpatei pe parcursul cercetărilor, actele menționate nu trebuiau întocmite în conformitate cu dispozițiile art. 91 C. proc. pen.

- procesele-verbale în discuție nu pot fi considerate false, atâta timp, cât verificările efectuate în cauză au confirmat împrejurarea că martora s-a prezentat într-adevăr la procuror, în zilele de 27 septembrie 2001 și 16 noiembrie 2001, pentru a se plânge împotriva presiunilor exercitate de inculpată și soțul său, în vederea retractării primelor declarații. Împotriva acestei rezoluții, petenta F.R. a formulat plângere, reiterând susținerile făcute în plângerea penală. Prin rezoluția din 25 octombrie 2002, plângerea a fost respinsă, reținându-se că petenta nu a propus alte probe și nu a adus elemente noi, de natură să ducă la reformarea soluției criticate. Împotriva acestei din urmă rezoluții, petenta a formulat plângere, susținând că probele administrate infirmă soluția de netrimitere în judecată care, din acest motiv, este netemeinică și nelegală.

Prin sentința nr. 11 din 19 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins plângerea, ca nefondată, reținând că rezoluția atacată este legală și temeinică, probele administrate nedovedind că persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ar fi săvârșit infracțiunile imputate. Împotriva hotărârii primei instanțe, petenta a declarat recurs pe care nu l-a motivat în scris. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare, cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu, cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit în textul menționat, legea procesual penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunilor cu a căror săvârșire organele de urmărire penală au fost sesizate, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cazul contestării acestei soluții, prin formularea plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., controlul judiciar privește temeinicia rezoluției în raport cu cercetările efectuate. Pentru a respinge plângerea și a menține rezoluția atacată, instanța de judecată a constatat neconfirmarea susținerilor petentei. Petenta nu a propus probe noi, care să ducă la concluzia existenței acelui minim de indicii, în raport cu care, în mod greșit, nu s-a început urmărirea penală.

Drept urmare, soluția criticată de petentă, cu referire la hotărârea primei instanțe, este temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentă, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta F.R. împotriva sentinței nr. 11 din 19 ianuarie 2004 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 548/2003. Obligă petenta F.R. să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.