ÎCCJ, Decizia nr. 29/2005

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

La data de 8 mai 2002, petenta F.R.

a formulat plângere penală împotriva procurorului C.F., sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals prevăzute de art. 289 și 291 C.

pen.

În motivarea plângerii, petenta a

arătat că a fost cercetată și trimisă în judecată pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 254 C. pen.

În cauza penală ce o privește, procurorul

menționat a „fabricat” două procese-verbale, semnate numai de către acesta, din

care rezultă că martora C.D. s-a prezentat la parchet, susținând că este supusă

la presiuni din partea petentei și a soțului acesteia, pentru a o determina

să-și retragă primele declarații date în fața procurorului, deoarece acestea nu

corespund adevărului.

În cursul cercetării judecătorești, audiată

fiind în dosarul nr. 5276/2001 al Curții Supreme de Justiție, martora C.D. a

afirmat că nu a declarat niciodată procurorului că fost supusă presiunilor

menționate. Dimpotrivă, cu această ocazie, martora a afirmat că a dat mai multe

declarații, sub amenințarea că va fi arestată sau cu promisiunea că va fi

angajată la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Ulterior, aceasta

s-a prezentat la procurorul menționat, cu intenția de a da declarații conforme

adevărului.

Iritat de faptul că martora dorește să

spună adevărul, procurorul C.F. a falsificat cele două procese-verbale.

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin rezoluția nr. 243/P/2002

din 28 august 2002, a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva

procurorului C.F., sub aspectul infracțiunilor reclamate, deoarece din actele

premergătoare efectuate rezultă că acestea nu au fost săvârșite.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că:

- procesele-verbale întocmite de

procuror, la care se referă autoarea plângerii, sunt acte de constatare a unor

situații de fapt consemnate ca atare și nu au valoarea unor mijloace de probă, întrucât

nu vizează dovedirea vinovăției inculpatei F.R., în cauza penală în care a fost

cercetată, vinovăție ce a fost stabilită în raport cu ansamblul probator expus

și comentat în rechizitoriul prin care a fost finalizat dosarul nr. 9/P/2001.

- conturând doar poziția inculpatei

pe parcursul cercetărilor, actele menționate nu trebuiau întocmite în

conformitate cu dispozițiile art. 91 C. proc. pen.

- procesele-verbale în discuție nu

pot fi considerate false, atâta timp, cât verificările efectuate în cauză au

confirmat împrejurarea că martora s-a prezentat într-adevăr la procuror, în

zilele de 27 septembrie 2001 și 16 noiembrie 2001, pentru a se plânge împotriva

presiunilor exercitate de inculpată și soțul său, în vederea retractării

primelor declarații.

Împotriva acestei rezoluții, petenta

F.R. a formulat plângere, reiterând susținerile făcute în plângerea penală.

Prin rezoluția din 25 octombrie 2002,

plângerea a fost respinsă, reținându-se că petenta nu a propus alte probe și nu

a adus elemente noi, de natură să ducă la reformarea soluției criticate.

Împotriva acestei din urmă rezoluții,

petenta a formulat plângere, susținând că probele administrate infirmă soluția

de netrimitere în judecată care, din acest motiv, este netemeinică și nelegală.

Prin sentința nr. 11 din 19 ianuarie

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins plângerea, ca nefondată, reținând

că rezoluția atacată este legală și temeinică, probele administrate nedovedind

că persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ar fi

săvârșit infracțiunile imputate.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petenta a declarat recurs pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 200 C. proc. pen. „urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare, cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu, cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel

cum acesta a fost definit în textul menționat, legea procesual penală a

determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunilor cu a căror săvârșire organele de urmărire penală au

fost sesizate, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile reglementate

în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii

penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când

urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea

acesteia.

În cazul contestării acestei soluții,

prin formularea plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., controlul

judiciar privește temeinicia rezoluției în raport cu cercetările efectuate.

Pentru a respinge plângerea și a

menține rezoluția atacată, instanța de judecată a constatat neconfirmarea

susținerilor petentei.

Petenta nu a propus probe noi, care

să ducă la concluzia existenței acelui minim de indicii, în raport cu care, în

mod greșit, nu s-a început urmărirea penală.

Drept urmare, soluția criticată de

petentă, cu referire la hotărârea primei instanțe, este temeinică și legală, nesupusă

nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc.

pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de petentă, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petenta F.R. împotriva sentinței nr. 11 din 19 ianuarie 2004 a secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 548/2003.

Obligă petenta F.R. să plătească

statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.