ÎCCJ, Decizia nr. 90/2006

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 6 mai 2004, partea vătămată M.F. a formulat plângere împotriva judecătorului D.I. susținând că, în ședința de judecată, la termenul de judecată din 19 aprilie 2004, acesta a amenințat martorul A.M., cu arestarea, creând, astfel, temeri acestuia că: „spunând adevărul, tot nu contează, dacă judecătorul vrea, prin abuz, îl poate reține”. Prin rezoluția nr. 884/P/2004 din 15 decembrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de I.D., judecător în cadrul Curții de Apel București, sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 266 alin. (2) C. pen.

Pentru a hotărî astfel, organul de urmărire penală a constatat, din examinarea conținutului transcrierii ședinței de judecată, că nici una din expresiile atribuite de petent, președintelui completului de judecată, nu se regăsește în cuprinsul acesteia. Totodată, expresiile președintelui de judecată, astfel cum acestea se regăsesc în transcrierea necontestată, reprezintă poziția magistratului, în sensul de a atrage atenția martorului asupra consecințelor săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă. Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 891/12/N/2005 din 9 februarie 2005 a procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a reținut că, în fapt, judecătorul i-a atras atenția martorului că ar putea fi arestat, dacă nu declară adevărul, ceea ce denotă că acesta a urmărit să-l împiedice pe martor să săvârșească o faptă penală, cu consecințe grave pentru el, și nu în alt scop. Împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul a formulat plângere în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 365 din 15 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată. S-a reținut că în raport cu situația de fapt corect reținută, comportarea judecătorului nu poate fi apreciată ca fiind în măsură să creeze o temere serioasă martorului, ci, dimpotrivă, să-l determine să spună adevărul.

Drept urmare, rezoluțiile atacate sunt legale și temeinice, urmând a fi menținute. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul M.F. a declarat recurs. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Urmărind să ocrotească activitatea de înfăptuire a justiției, incompatibilă cu întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe asupra părților dintr-un proces penal, în cauză cu referire la un martor, prin art. 266 C. pen., legiuitorul a incriminat, alături de arestarea nelegală, infracțiunea de cercetare abuzivă. Întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe față de un martor, expert sau interpret, este incriminată prin alin. (3) al art. 266 C. pen. Este de reținut că infracțiunea de cercetare abuzivă, sub aspectul laturii subiective, se săvârșește cu intenție, făptuitorul cunoscând caracterul abuziv al acțiunii sale și starea de pericol pentru înfăptuirea justiției, urmare pe care o dorește sau cel puțin o acceptă.

Din examinarea transcrierii ședinței de judecată a rezultat că președintele completului de judecată a atras atenția martorului asupra consecințelor săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă. Or, potrivit art. 85 alin. 7 C. proc. pen., „după depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute în alin. (5), se va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă”. Această dispoziție trebuie coroborată și valorificată de instanța de judecată, prin prisma dispozițiilor art. 83 din același cod, potrivit cărora „persoana chemată ca martor (...) are datoria să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei”. Prin urmare, președintele completului de judecată nu a săvârșit nici o faptă penală, ci a îndeplinit corespunzător obligațiile ce îi revin, cu privire la ascultarea martorilor, stabilite prin legea procesual-penală.

Ca atare, dispunând neînceperea urmăririi penale, justificat de incidența în cauză a cazului de împiedicare prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică. Cum în cauză, la judecata în fond a plângerii întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen., nu s-a constatat altă situație de fapt, care să ducă la concluzia reținerii greșite a cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Nici în această etapă nu au apărut elemente noi, în sensul afirmațiilor petentului, așa încât recursul declarat împotriva hotărârii primei instanțe apare ca fiind nefondat.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul M.F., ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul-petent menționat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de petentul M.F. împotriva sentinței nr. 365 din 15 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1486/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestora din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.