ÎCCJ, Decizia nr. 102/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 271/P/2005 din 12 aprilie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul H.C., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. S-a reținut că petentul P.V. a formulat plângere împotriva magistratului H.C., judecător la Curtea de Apel Suceava, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen., constând în aceea că, la termenul din 13 octombrie 2003, magistratul având calitatea de apelant-reclamant în cauza formând obiectul dosarului nr. 5200/2003, al Tribunalului Mureș, a solicitat audierea, ca martor, a numitei C.D., ascunzând faptul că aceasta este rudă în grad prohibit de lege.

Din susținerile denunțătorului P.V. rezultă că Tribunalul Mureș a înlăturat declarația martorului C.D. de la materialul probator, ca fiind luată în contra dispozițiilor legale. Cererea de probațiune nu este una dintre acele declarații care, potrivit legii sau împrejurărilor, servește pentru producerea unor consecințe juridice, întrucât o probă este admisă, administrată și coroborată cu întregul material probator, nu pe baza cererii unei părți, ci în raport cu întregul material de la dosarul cauzei. Pe de altă parte, o probă admisă și administrată în contra legii nu produce consecințele prevăzute de art. 292 C. pen. Chiar dacă H.C. a omis să arate rudenia sa cu unul dintre martori, totuși Tribunalul Mureș a înlăturat de la materialul probator, declarația C.D.

Ca urmare, omisiunile apelantului-reclamant nu sunt susceptibile de consecințe juridice, în sarcina acestuia neputându-se reține săvârșirea infracțiunii de fals în declarații. Plângerea formulată împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 8981/198/N/2005 din 1 iulie 2005 a procurorului șef de secție al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul P.V. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 593 din 1 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată, reținând că în cauză s-au efectuat acte premergătoare și s-a apreciat corect asupra existenței cazului de împiedicare a începerii urmăririi penale prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc.

pen. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul P.V. a declarat recurs. Petentul a susținut că infracțiunea a fost săvârșită prin omisiune și a avut drept consecință, audierea unui martor în grad prohibit de lege. Înlăturarea ulterioară de către instanța civilă, a declarației martorului C.D., este lipsită de relevanță asupra infracțiunii comise. Prin urmare, numitul H.C. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. În concluzie, petentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și restituirea cauzei la procuror. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din actele dosarului rezultă că petentul și intimatul au avut calitatea de părți cu interese contrarii într-un proces civil.

Intimatul a solicitat admiterea probei cu martori și a depus lista acestora. Unul dintre martorii nominalizați de intimat era rudă cu acesta. În raport cu această împrejurare, petentul a învestit organul de urmărire penală, cu o plângere, considerând că intimatul menționat se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. Există într-adevăr numeroase cazuri când, în vederea producerii unor consecințe juridice, persoanele particulare fac declarații înaintea unui organ competent a lua declarația făcută și a-i da eficiență juridică. În cauză, petentul a considerat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, omisiunea petentului, cu ocazia formulării cererii de admitere a probei cu martori, de a învedera instanței de judecată, gradul de rudenie dintre acesta și unul dintre martorii propuși.

Or, existența infracțiunii menționate presupune, în primul rând, o declarație necorespunzătoare adevărului. Declarația trebuie făcută în fața organului determinat generic de legea penală, respectiv a unui organ competent să primească declarația. În fine, declarația trebuie să fie dintre acelea care servesc la producerea unor consecințe juridice, adică să fie aptă pentru a servi, prin însuși faptul că a fost făcută, la producerea consecinței juridice avute în vedere de făptuitor. Organul de urmărire penală a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații și, în consecință, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Din dispozițiile art. 109, art. 111, art. 115, art. 119 și art. 129 alin. (1) teza ultimă C. proc.

civ., rezultă că în momentul sesizării instanței civile, cu o acțiune, se naște dreptul pârâtului la contracțiune, în sensul negării dreptului reclamantului sau chiar pretinderea unui drept propriu împotriva acestuia. Potrivit dispozițiilor menționate, între altele, părțile vor arăta dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Așadar, părțile depun și solicită, după caz, administrarea mijloacelor de probă cu care înțeleg a-și dovedi pretenția dedusă judecății sau inexistența dreptului pretins. Prin art. 112 pct. 5 alin. ultim C. proc. civ. s-a prevăzut: „când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele și locuința martorilor”. Din dispozițiile art. 189 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că în condiții determinate, pot fi ascultați ca martori, și rudele sau afinii până la gradul al treilea inclusiv.

În fine, prin art. 167 alin. (1) din același cod a fost stabilit atributul exclusiv al judecătorului de a încuviința dovezile solicitate de părți, dacă apreciază că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a probei. În raport cu dispozițiile menționate, se constată că în mod întemeiat organul de urmărire penală a apreciat că nu sunt îndeplinite în cauză elementele constitutive ale infracțiunii reclamate, în fapt nefiind vorba de o declarație, ci de o cerere de încuviințare a probelor, neproducătoare de efecte juridice prin ea însăși. Ca atare, respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul P.V., ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.V. împotriva sentinței nr. 593 din 1 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 4446/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.