ÎCCJ, Decizia nr. 102/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 271/P/2005 din 12 aprilie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 228

alin. (6), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus neînceperea

urmăririi penale față de magistratul H.C., sub aspectul infracțiunii prevăzute

de art. 292 C. pen.

S-a reținut că petentul P.V. a formulat plângere

împotriva magistratului H.C., judecător la Curtea de Apel Suceava, sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen., constând în aceea că, la

termenul din 13 octombrie 2003, magistratul având calitatea de

apelant-reclamant în cauza formând obiectul dosarului nr. 5200/2003, al

Tribunalului Mureș, a solicitat audierea, ca martor, a numitei C.D., ascunzând

faptul că aceasta este rudă în grad prohibit de lege.

Din susținerile denunțătorului P.V. rezultă că

Tribunalul Mureș a înlăturat declarația martorului C.D. de la materialul

probator, ca fiind luată în contra dispozițiilor legale.

Cererea de probațiune nu este una dintre acele declarații

care, potrivit legii sau împrejurărilor, servește pentru producerea unor

consecințe juridice, întrucât o probă este admisă, administrată și coroborată

cu întregul material probator, nu pe baza cererii unei părți, ci în raport cu

întregul material de la dosarul cauzei.

Pe de altă parte, o probă admisă și administrată în

contra legii nu produce consecințele prevăzute de art. 292 C. pen.

Chiar dacă H.C. a omis să arate rudenia sa cu unul

dintre martori, totuși Tribunalul Mureș a înlăturat de la materialul probator,

declarația C.D.

Ca urmare, omisiunile apelantului-reclamant nu sunt

susceptibile de consecințe juridice, în sarcina acestuia neputându-se reține

săvârșirea infracțiunii de fals în declarații.

Plângerea formulată împotriva rezoluției de neîncepere

a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr.

8981/198/N/2005 din 1 iulie 2005 a procurorului șef de secție al secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Împotriva rezoluției primare de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul P.V. a

formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 593 din 1 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată,

reținând că în cauză s-au efectuat acte premergătoare și s-a apreciat corect

asupra existenței cazului de împiedicare a începerii urmăririi penale prevăzut

de art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul P.V. a

declarat recurs.

Petentul a susținut că infracțiunea a fost săvârșită

prin omisiune și a avut drept consecință, audierea unui martor în grad prohibit

de lege.

Înlăturarea ulterioară de către instanța civilă, a declarației

martorului C.D., este lipsită de relevanță asupra infracțiunii comise.

Prin urmare, numitul H.C. se face vinovat de

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen.

În concluzie, petentul a solicitat admiterea

recursului, casarea hotărârii atacate și restituirea cauzei la procuror.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Din actele dosarului rezultă că petentul și intimatul

au avut calitatea de părți cu interese contrarii într-un proces civil.

Intimatul a solicitat admiterea probei cu martori și

a depus lista acestora.

Unul dintre martorii nominalizați de intimat era rudă

cu acesta.

În raport cu această împrejurare, petentul a învestit

organul de urmărire penală, cu o plângere, considerând că intimatul menționat

se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen.

Există într-adevăr numeroase cazuri când, în vederea

producerii unor consecințe juridice, persoanele particulare fac declarații

înaintea unui organ competent a lua declarația făcută și a-i da eficiență

juridică.

În cauză, petentul a considerat că întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, omisiunea

petentului, cu ocazia formulării cererii de admitere a probei cu martori, de a

învedera instanței de judecată, gradul de rudenie dintre acesta și unul dintre

martorii propuși.

Or, existența infracțiunii menționate presupune, în

primul rând, o declarație necorespunzătoare adevărului. Declarația trebuie

făcută în fața organului determinat generic de legea penală, respectiv a unui

organ competent să primească declarația. În fine, declarația trebuie să fie

dintre acelea care servesc la producerea unor consecințe juridice, adică să fie

aptă pentru a servi, prin însuși faptul că a fost făcută, la producerea consecinței

juridice avute în vedere de făptuitor.

Organul de urmărire penală a apreciat că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații și, în

consecință, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Din dispozițiile art. 109, art. 111, art. 115, art.

119 și art. 129 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., rezultă că în momentul

sesizării instanței civile, cu o acțiune, se naște dreptul pârâtului la

contracțiune, în sensul negării dreptului reclamantului sau chiar pretinderea

unui drept propriu împotriva acestuia.

Potrivit dispozițiilor menționate, între altele,

părțile vor arăta dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

Așadar, părțile depun și solicită, după caz,

administrarea mijloacelor de probă cu care înțeleg a-și dovedi pretenția dedusă

judecății sau inexistența dreptului pretins.

Prin art. 112 pct. 5 alin. ultim C. proc. civ. s-a

prevăzut: „când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele și locuința

martorilor”.

Din dispozițiile art. 189 alin. (2) C. proc. civ.,

rezultă că în condiții determinate, pot fi ascultați ca martori, și rudele sau

afinii până la gradul al treilea inclusiv.

În fine, prin art. 167 alin. (1) din același cod a

fost stabilit atributul exclusiv al judecătorului de a încuviința dovezile

solicitate de părți, dacă apreciază că sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate a probei.

În raport cu dispozițiile menționate, se constată că

în mod întemeiat organul de urmărire penală a apreciat că nu sunt îndeplinite

în cauză elementele constitutive ale infracțiunii reclamate, în fapt nefiind

vorba de o declarație, ci de o cerere de încuviințare a probelor,

neproducătoare de efecte juridice prin ea însăși.

Ca atare, respingând plângerea și menținând rezoluția

atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nesupusă

nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc.

pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de petentul P.V., ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-petent menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul

P.V.

împotriva sentinței nr. 593 din 1

noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 4446/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.