ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1185/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul T.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sălaj,

anularea hotărârii nr. 5683 din 16 aprilie 2009, obligarea acesteia să-i

recunoască calitatea de persoană refugiată și, totodată, să-i acorde drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 1 octombrie 1941 – 6 martie

1945, începând cu data de 1 iulie 2008.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că a suferit  din cauza persecuțiilor etnice exercitate în contextul în

care familia a fost nevoită să se refugieze din localitatea de domiciliu, în

perioada noiembrie 1941 - martie 1945 din localitatea Sârbi în localitatea Zece

Hotare, județul Bihor.

În susținerea acțiunii, reclamantul

a depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și

declarațiile autentificate ale martorilor C.I. și C.T.

Pârâta, prin întâmpinare, a

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 414 din 28 septembrie

2009, Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 5683 din 16

aprilie 2009 emisă de pârâtă, a obligat-o să-i recunoască reclamantului

calitatea de persoană refugiată, în perioada 1 octombrie 1941 – 6 martie 1945

și, totodată, să-i acorde drepturile bănești prevăzute de Legea nr. 189/2000,

începând cu data de 1 iulie 2008.

Pentru a adopta această soluție,

instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul a făcut dovada, prin

probele administrate, că se încadrează în dispozițiile prevederilor art. 1 lit.

c) din Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei hotărâri pârâta, C.J.P.

Sălaj, a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs se susține că

hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.), iar contestatorul nu face dovada persecuției și a duratei acesteia

(art. 1169 C. civ.).

Recurentul mai arată că, în cauză, Comisia

pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000,

modificată și completată, a considerat necesar ca reclamantul să prezinte și

alte documente pe baza cărora să se dovedească forma de persecuție pentru a se

stabili calitatea de refugiat a acestuia. Ori, în cazul de față, documentele solicitate

și prevăzute de lege nu au putut fi prezentate.

Examinând cauza și sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză precum și cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare:

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act

normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost strămutată,

expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost

mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din

motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde

drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au

avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr.

105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act

normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice

mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimatul-reclamant și-a dovedit

calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri și a

celei cu martori.

În scopul evitării eventualelor

abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar,

ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a aflat în aceeași

situație cu reclamanta.

Or, în cauză au fost depuse

hotărârile nr. 3310 din 30 iunie 2006 și 3797 din 2 august 2006 din care

rezultă că martorii s-au aflat în aceeași situație cu reclamantul.

De asemenea, pentru elucidarea stării

de fapt martorii au fost audiați.

Așadar, înscrisurile și declarațiile

martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, respectă

cerințele prevăzute de lege.

Situația creată pentru reclamant și

familie, s-a datorat persecuțiilor etnice exercitate în aceea perioadă.

Cum în cauză s-a făcut dovada și

este de necontestat faptul că reclamantul împreună cu familia s-a refugiat din

localitatea de domiciliu, în mod corect instanța de fond a reținut că acesta a

suportat consecințele morale și materiale ale refugiului și este îndreptățit să

se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.J.P.

Sălaj împotriva sentinței civile nr. 414 din 28 septembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 martie 2010.