ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5061/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 14 din 25

februarie 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, a condamnat pe

inculpații:

- D.F. la 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256

C. pen., raportat la art. 6 și 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

- S.E.M. la 2 ani închisoare, pentru

complicitate la săvârșirea infracțiunii de primire de foloase necuvenite,

prevăzută de art. 26, raportat la art. 256 C. pen., raportat la art. 6 și art.

7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

A aplicat art. 71 – art. 64 C. pen.,

pentru ambii inculpați.

În baza art. 19 din Legea nr.

78/2000, a obligat inculpații menționați să plătească denunțătoarei M.E. câte

150 dolari S.U.A.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că, la data de 21 septembrie 2002, inculpatul D.F., ajutat

cu intenție, de inculpatul S.E.M., a primit de la martora M.E. suma de 300

dolari S.U.A., după ce a îndeplinit actul de predare a minorei C.A. către

aceasta și a cărei dispariție fusese reclamată de martoră, act la îndeplinirea

căruia inculpații menționați erau obligați potrivit atribuțiilor de serviciu.

Totodată, inculpatul S.E.M. l-a

ajutat pe inculpatul D.F. să ascundă suma de 300 dolari S.U.A. primită de la

martora M.E.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

inculpații D.F. și S.E.M. au declarat recurs, invocând cazurile de casare

prevăzute în art. 385

9

pct. 10 și 12 C. proc. pen.

S-a susținut, cu referire la primul

caz de casare invocat, că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra

înregistrărilor video referitoare la operațiunile de „capcanare” efectuate de

procuror, cu nerespectarea regulilor criminalistice, fapt ce a condus la

contaminarea întregii poșete a denunțătoarei cu praf fluorescent. Drept urmare,

a fost contaminat și buletinul de identitate, prezentat apoi polițiștilor, ceea

ce explică urmele de praf pe mâinile acestora din urmă.

În fine, inculpații au susținut că

nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, prevăzute de art.

256 C. pen., sub aspectul laturii obiective, urmăririi imediate și legăturii de

cauzalitate, respectiv latura subiectivă, în nici un moment aceștia neacceptând

primirea unor foloase necuvenite.

Totodată, inculpații au invocat

existența unor motive de nulitate, din punct de vedere al dreptului procesual,

cu referire la nulitatea absolută a unor probe fie nelegal administrate, fie

administrate de către alte persoane decât cele competente. Sub aspectul acestei

din urmă critici, inculpații au invocat împrejurarea determinării denunțătoarei

de a oferi bani în scopul obținerii unei probe, deși nu se contura săvârșirea

infracțiunii de primire de foloase necuvenite, desfășurarea operațiunii de

capcanare în condiții contrare prevederilor Codului de procedură penală,

înregistrarea convorbirii telefonice dintre denunțătoare și polițiști, anterior

consemnării în scris a declarației denunțătoarei. Au mai susținut, de asemenea,

că cercetarea la fața locului nu poate fi folosită ca probă, aceasta fiind

efectuată de cadre ale Ministerului de Interne din cadrul Direcției de

Informații și Protecție Internă, fără atribuții în domeniul urmăririi penale.

În concluzie, inculpații au

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și

pronunțarea unei soluții de achitare a acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Sub denumirea marginală „Primire de

foloase necuvenite” Codul penal a incriminat, în art. 256, infracțiunile

constând în „primirea de către un funcționar direct sau indirect, de bani ori

de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la

care era obligat în temeiul acesteia.”

Din probatoriul administrat în cauză

a rezultat că denunțătoarea M.E., contactată de organul de poliție, s-a

prezentat la biroul inculpaților pentru a prelua persoana dată dispărută și

găsită de către aceștia, ocazie cu care a așezat trei bancnote a câte 100

dolari S.U.A., tratați anterior cu praf fluorescent, pe biroul inculpatului

D.F., fără ca nici unul dintre inculpați să rostească vreun cuvânt în legătură

cu gestul acesteia.

Inculpații susțin că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de primire de foloase

necuvenite prin prisma valorii denotative pretins diferite a sintagmei „primire”

și „acceptare”, latura obiectivă fiind întrunită numai în primul caz.

Or, infracțiunea de primire de foloase necuvenite

privește sancționarea obținerii de venituri ilicite de către funcționarul

public, ca „plată”, după ce a îndeplinit un act care era obligat, așa încât

distincția vizată de recurenți cu privire la modalitatea concretă a primirii

ilicit pentru serviciul legalmente datorat și îndeplinit nu se confirmă.

Așadar, se săvârșește infracțiunea

de primire de foloase necuvenite ori de câte ori efectuarea unui act la care

funcționarul era obligat, este urmată de realizarea unui venit ilicit sub forma

banilor sau altor foloase.

Pe de altă parte, existența

intenției directe cerute de textul legal pentru săvârșirea acestei infracțiuni

este dovedită în cauză de convorbirea telefonică a cărei înregistrare se află

la dosarul cauzei.

Ca atare, recursul se constată a fi

nefondat sub aspectul acestor critici.

Din examinarea considerentelor

sentinței atacate rezultă că prima instanță a examinat și s-a pronunțat asupra

probelor, cu referire la care se face afirmația că nu ar fi fost avute în

vedere, precum și la erorile procedurale invocate de inculpați la judecarea în

fond.

Reexaminând cauza și prin prisma

acestor din urmă critici, se constată neconfirmarea susținerilor inculpaților.

Instanța de fond a apreciat corect

că actele procedurale contestate au fost autorizate legal și realizate

procedural de către procurorul anchetelor, în limita atribuțiilor ce-i revin.

În același timp, apărările

inculpaților cu privire la sursa prafului fluorescent pe mâna acestora, alta

decât atingerea efectivă a bancnotelor capcane, este infirmată de probele

administrate în cauză.

Așadar, în cauză urmărirea penală a

fost procedural efectuată, iar starea de fapt a fost corect reținută de prima

instanță, corespunzător probatoriului administrat, așa încât hotărârea atacată

este temeinică și legală, nesupusă cazurilor de casare invocate de inculpați.

Totodată, examinând cauza în raport

de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri

de casare, susceptibile a fi invocate din oficiu, nu se constată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpați care, în baza

art. 192 alin. (2) și (4) din același cod, vor fi obligați la plata

cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații D.F. și S.E.M. împotriva sentinței penale nr. 14 din 25

februarie 2004  a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenții inculpați să

plătească statului suma de câte 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

octombrie 2004.