ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5061/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 14 din 25 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, a condamnat pe inculpații: - D.F. la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen., raportat la art. 6 și 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; - S.E.M. la 2 ani închisoare, pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 26, raportat la art. 256 C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000. A aplicat art. 71 – art. 64 C. pen., pentru ambii inculpați. În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpații menționați să plătească denunțătoarei M.E.

câte 150 dolari S.U.A. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 21 septembrie 2002, inculpatul D.F., ajutat cu intenție, de inculpatul S.E.M., a primit de la martora M.E. suma de 300 dolari S.U.A., după ce a îndeplinit actul de predare a minorei C.A. către aceasta și a cărei dispariție fusese reclamată de martoră, act la îndeplinirea căruia inculpații menționați erau obligați potrivit atribuțiilor de serviciu. Totodată, inculpatul S.E.M. l-a ajutat pe inculpatul D.F. să ascundă suma de 300 dolari S.U.A. primită de la martora M.E. Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpații D.F. și S.E.M. au declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 pct. 10 și 12 C. proc.

pen. S-a susținut, cu referire la primul caz de casare invocat, că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra înregistrărilor video referitoare la operațiunile de „capcanare” efectuate de procuror, cu nerespectarea regulilor criminalistice, fapt ce a condus la contaminarea întregii poșete a denunțătoarei cu praf fluorescent. Drept urmare, a fost contaminat și buletinul de identitate, prezentat apoi polițiștilor, ceea ce explică urmele de praf pe mâinile acestora din urmă. În fine, inculpații au susținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, prevăzute de art. 256 C. pen., sub aspectul laturii obiective, urmăririi imediate și legăturii de cauzalitate, respectiv latura subiectivă, în nici un moment aceștia neacceptând primirea unor foloase necuvenite.

Totodată, inculpații au invocat existența unor motive de nulitate, din punct de vedere al dreptului procesual, cu referire la nulitatea absolută a unor probe fie nelegal administrate, fie administrate de către alte persoane decât cele competente. Sub aspectul acestei din urmă critici, inculpații au invocat împrejurarea determinării denunțătoarei de a oferi bani în scopul obținerii unei probe, deși nu se contura săvârșirea infracțiunii de primire de foloase necuvenite, desfășurarea operațiunii de capcanare în condiții contrare prevederilor Codului de procedură penală, înregistrarea convorbirii telefonice dintre denunțătoare și polițiști, anterior consemnării în scris a declarației denunțătoarei.

Au mai susținut, de asemenea, că cercetarea la fața locului nu poate fi folosită ca probă, aceasta fiind efectuată de cadre ale Ministerului de Interne din cadrul Direcției de Informații și Protecție Internă, fără atribuții în domeniul urmăririi penale. În concluzie, inculpații au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și pronunțarea unei soluții de achitare a acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Sub denumirea marginală „Primire de foloase necuvenite” Codul penal a incriminat, în art. 256, infracțiunile constând în „primirea de către un funcționar direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia.” Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că denunțătoarea M.E., contactată de organul de poliție, s-a prezentat la biroul inculpaților pentru a prelua persoana dată dispărută și găsită de către aceștia, ocazie cu care a așezat trei bancnote a câte 100 dolari S.U.A., tratați anterior cu praf fluorescent, pe biroul inculpatului D.F., fără ca nici unul dintre inculpați să rostească vreun cuvânt în legătură cu gestul acesteia.

Inculpații susțin că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de primire de foloase necuvenite prin prisma valorii denotative pretins diferite a sintagmei „primire” și „acceptare”, latura obiectivă fiind întrunită numai în primul caz. Or, infracțiunea de primire de foloase necuvenite privește sancționarea obținerii de venituri ilicite de către funcționarul public, ca „plată”, după ce a îndeplinit un act care era obligat, așa încât distincția vizată de recurenți cu privire la modalitatea concretă a primirii ilicit pentru serviciul legalmente datorat și îndeplinit nu se confirmă. Așadar, se săvârșește infracțiunea de primire de foloase necuvenite ori de câte ori efectuarea unui act la care funcționarul era obligat, este urmată de realizarea unui venit ilicit sub forma banilor sau altor foloase.

Pe de altă parte, existența intenției directe cerute de textul legal pentru săvârșirea acestei infracțiuni este dovedită în cauză de convorbirea telefonică a cărei înregistrare se află la dosarul cauzei. Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici. Din examinarea considerentelor sentinței atacate rezultă că prima instanță a examinat și s-a pronunțat asupra probelor, cu referire la care se face afirmația că nu ar fi fost avute în vedere, precum și la erorile procedurale invocate de inculpați la judecarea în fond. Reexaminând cauza și prin prisma acestor din urmă critici, se constată neconfirmarea susținerilor inculpaților. Instanța de fond a apreciat corect că actele procedurale contestate au fost autorizate legal și realizate procedural de către procurorul anchetelor, în limita atribuțiilor ce-i revin.

În același timp, apărările inculpaților cu privire la sursa prafului fluorescent pe mâna acestora, alta decât atingerea efectivă a bancnotelor capcane, este infirmată de probele administrate în cauză. Așadar, în cauză urmărirea penală a fost procedural efectuată, iar starea de fapt a fost corect reținută de prima instanță, corespunzător probatoriului administrat, așa încât hotărârea atacată este temeinică și legală, nesupusă cazurilor de casare invocate de inculpați. Totodată, examinând cauza în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de casare, susceptibile a fi invocate din oficiu, nu se constată. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpați care, în baza art. 192 alin. (2) și (4) din același cod, vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații D.F. și S.E.M. împotriva sentinței penale nr. 14 din 25 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenții inculpați să plătească statului suma de câte 1.200.000 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 octombrie 2004.