ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8331/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 1 octombrie 2002, la Tribunalul Mehedinți, trimisă prin declinare de competență, la Curtea de Apel Craiova, reclamantul L.V.

a solicitat anularea parțială a raportului de verificare nr. 20253 din 5 august 2002, întocmit de Grupul de control al Ministerului de Interne, în urma căruia a fost sancționat cu mustrare scrisă, anularea sancțiunii ce i s-a aplicat și repunerea în situația anterioară, prin acordarea salariului de merit ce i-a fost sistat, începând cu luna septembrie 2002. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că nu se face vinovat de săvârșirea abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, deoarece actele premergătoare privitoare la abaterile săvârșite de către doi ofițeri din Poliția de Frontieră, au fost întocmite de o altă persoană, că numai a avizat referatul, cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale și că toate actele de urmărire penală s-au înaintat Parchetului Militar Teritorial București, prin Procurorul de supraveghere de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin.

Pârâtul Ministerul de Interne a depus la dosar, întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Mehedinți, iar pe fond a solicitat ca acțiunea să fie respinsă ca neîntemeiată, pentru că reclamantul a manifestat neglijență în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 149 din 7 aprilie 2003, a admis acțiunea, anulând măsura de sancționare, „mustrare scrisă”, a reclamantului. Instanța reține, în motivarea sentinței, că reclamantul nu a pus vreo rezoluție pe referatul de neîncepere a urmăririi penale, iar faptul că era șeful Biroul de cercetări penale, nu poate atrage răspunderea disciplinară a acestuia.

Împotriva sentinței au declarat recurs, ambele părți. Reclamantul critică hotărârea, pentru că instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind restabilirea situației anterioare, prin acordarea drepturilor bănești pierdute în urma aplicării sancțiunii, și anume, de retragere a salariului de merit, începând cu luna septembrie 2002 și neacordarea acestuia pe anul 2003. Menționează că sentința conține și numeroase erori materiale, și anume, că ofițerul D.D. a fost indicat greșit cu numele de D.Du., iar locul lui de muncă era Biroul judiciar al Poliției municipiului Drobeta Turnu Severin, nu Biroul cercetări penale. Pârâtul Ministerul de Interne (în prezent Ministerul Administrației și Internelor), consideră că hotărârea este netemeinică și nelegală, pentru că instanța de fond nu a reținut corect faptele, pentru care reclamantul a fost sancționat disciplinar.

Astfel, nu s-a avut în vedere că reclamantul a dat îndrumări ofițerului D.Du. să întocmească referat de neîncepere a urmăririi penale și să înainteze dosarul, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin, cu toate cu acesta întocmise referat, cu propunerea de sesizare a altor organe de urmărire penală, competente să efectueze cercetarea. Se impunea, susține pârâtul, luarea măsurii declinării competenței în favoarea Parchetului Militar Teritorial Craiova și înregistrarea statistică a faptei și făptuitorilor, ținându-se cont că făptuitorii erau militari, iar victime, două minore de 15 și 16 ani.

Analizând cele două recursuri, în raport cu motivele invocate în acestea și cu materialul probator administrat în cauză, precum și de dispozițiile legale aplicabile, se rețin următoarele: Prin raportul întocmit de Grupul de control al Ministerului de Interne, înregistrat sub nr. 20253 din 5 august 2002, se reține în sarcina recurentului-reclamant, că a îndrumat greșit pe locotenentul D.Du., să întocmească referat de neîncepere a urmăririi penale, pentru parchetul civil, și nu de declinare a competenței la Parchetul militar, că a avizat nelegal, referatul de neîncepere a urmăririi penale față de maiorul M.I. și că a acceptat soluția propusă, de neîncepere a urmăririi penale, motivată neprocedural și a trimis dosarul, cu o soluție ilegală, la Parchetul local.

Pentru faptele reținute în sarcina acestuia, s-a propus aplicarea sancțiunii „mustrare scrisă”, în baza prevederilor art. 33 din Legea nr. 80/1995. Această propunere a fost aprobată de conducerea Ministerului de Interne, care ulterior a respins și contestația formulată de recurentul-reclamant, împotriva măsurii de sancționare a sa. Se va reține că faptele stabilite în sarcina acestuia, sunt reale și în funcție de gravitatea lor, se impunea sancționarea sa, cu mustrare scrisă. Vina principală a recurentului-reclamant constă în aceea că, în calitatea sa de șef al Biroului cercetări penale din cadrul Poliției municipiului Drobeta Turnu Severin, a dat îndrumări locotenentului D.Du.

din cadrul Biroului judiciar, să întocmească pentru Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin, referat de neîncepere a urmăririi penale pentru numitul M.I., maior în cadrul Inspectoratului Poliției de Frontieră Mehedinți, cu toate că trebuia să se trimită cauza la Parchetul Militar Teritorial, prin declinare de competență, ținându-se cont că persoana aflată sub cercetare, era militar, iar pentru una dintre victime nu se putea dispune neînceperea urmăririi penale, fiind minoră. Chiar recurentul-reclamant recunoaște în cuprinsul acțiunii, că a avizat referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale, contrar celor reținute de instanța de fond, în considerentele sentinței, în sensul că acesta n-ar fi întocmit nici un act legat de cazul în discuție.

Ca atare, corect s-a reținut în sarcina recurentului-reclamant, că nu și-a îndeplinit corespunzător îndatoririle de serviciu, faptă pentru care s-a aplicat una dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de art. 33 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, act normativ în vigoare la acea dată. La aplicarea sancțiunii s-a ținut cont de gravitatea abaterii, de împrejurările cauzei și de persoana recurentului-reclamant, sancțiunea fiind corect stabilită. Ca atare, reținându-se că hotărârea instanței de fond este dată în dezacord cu materialul probator aflat la dosar, urmează ca în temeiul art. 312 și 314, raportate la art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., să se admită recursul declarat de recurentul-pârât, în sensul că se va casa sentința și pe fond, va fi respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

În ce privește recursul promovat de recurentul-reclamant, acesta este nefondat, deoarece respingându-se acțiunea și reținându-se că sancțiunea i s-a aplicat legal, nu putea să mai beneficieze de dreptul la acordarea salariului de merit. De altfel, chiar dacă nu ar fi fost sancționat disciplinar, nu era obligatorie acordarea salariului de merit, organul de decizie fiind cel care avea dreptul de a aprecia, de la caz la caz, cui să i se acorde această recompensă. Referitor la greșelile materiale din sentință, invocate de recurentul-reclamant, acestea nu pot fi un motiv de admitere a recursului, instanța de recurs având posibilitatea să facă o astfel de îndreptare, ceea ce s-a și făcut în cuprinsul prezentei decizii.

Ca atare, recursul declarat de recurentul-reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.V., împotriva sentinței civile nr. 149 din 7 aprilie 2003 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ. Admite recursul declarat de Ministerul Administrației și Internelor. Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea, ca neîntemeiată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2004.