ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1313/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 186 din 28

aprilie 2005 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. 2293/2004, a

fost respinsă, ca nefondată, acțiunea numitei R.N., având ca obiect anularea

Ordinului nr. S/II/3532 din 21 octombrie 2004, al pârâtului Ministerul

Administrației și Internelor, prin care reclamanta a fost sancționată

disciplinar cu „amânarea promovării în grad profesional”, pe o perioadă de un

an.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că reclamanta, având funcția de subcomisar la Inspectoratul de Poliție al județului Gorj, a fost desemnată pentru a continua cercetările în

dosarul nr. 0571/P/2002, activitate pe care a îndeplinit-o necorespunzător,

astfel cum a constatat Corpul de control al Ministerului Administrației și

Internelor, la 8 iulie 2004.

A constatat instanța, că faptele

reținute în actul de control: tergiversarea nejustificată a cercetărilor până

la 18 iunie 2004; neîntocmirea planului de cercetare a cauzei și obținerea

avizului șefului serviciului cercetări penale; neînaintarea dosarului, la

parchet, cu propunerea corespunzătoare; plecarea în concediu de odihnă la 18

iunie 2004, sunt reale, dovedite.

A înlăturat instanța, critica

reclamantei privind necunoașterea rezultatelor verificărilor echipei de control,

reținând că pârâții au depus la instanță, toate înscrisurile pe care s-a

întemeiat dispoziția de sancționare, acte din care rezultă că a întocmit în

cursul controlului, un raport personal și a semnat procesul-verbal întocmit, în

urma controlului.

Instanța a înlăturat, de asemenea,

apărarea reclamantei, că lipsa planului de cercetare nu a cauzat tergiversarea

soluționării dosarului, susținere confirmată, în opinia reclamantei, de

raportul personal al șefului său direct.

A considerat instanța, că susținerile

reclamantei, că ar fi făcut toate demersurile pentru efectuarea expertizei

contabile în dosar, precum și că dosarul s-ar fi aflat de mai multe ori la

parchet, pentru studiu, nu sunt dovedite cu înscrisuri.

Împotriva acestei sentințe a

declarat în termen recursul de față, reclamanta.

În motivare se arată că instanța nu

s-a pronunțat asupra tuturor probelor din dosar, și anume: adresa nr. 30/P din

22 septembrie 2004 a Primului Procuror de pe lângă Tribunalul Gorj; informarea

din 6 octombrie 2003 a procurorului D.P., acte din care rezultă că soluționarea

dosarului nr. 30/P/2004 a necesitat un volum mare de muncă și nu au existat

disfuncționalități în îndeplinirea sarcinilor, cu privire la termenele de

soluționare și la actele procedurale.

Susține recurenta că, potrivit art. 218

1

C. proc. pen., procurorul care supraveghează cercetările, era legal competent a

sesiza săvârșirea unor abateri în legătură cu dosarul de cercetare, dar în

speță nu a constatat astfel de fapte.

Arată recurenta că, potrivit art. 219

pct. 1 din Legea poliției judiciare și art. 219 pct. 1 teza a II-a C. proc.

pen., organele ierarhic superioare din structurile poliției judiciare nu pot da

dispoziții sau îndrumări procurorului de supraveghere.

Susține recurenta, că la aplicarea

sancțiunii trebuia să se evalueze întreaga sa activitate, ținând seama de

împrejurarea că nu a fost niciodată sancționată și a avut numai calificativul

„Foarte bun”.

Invocă recurenta, greșita apreciere

a unor înscrisuri din dosar, arătând că instanța a înțeles greșit situația de

fapt, în sensul că nu reclamanta este cea care a înaintat, la un moment dat,

dosarul de cercetare la Parchetul Național Anticorupție, ci Parchetul de pe lângă

Tribunalul Gorj a dispus aceasta, prin adresă.

Recursul se fondează, sentința urmând

a fi modificată în tot, pe temeiul art. 304

1

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În fapt:

În dosarul de cercetare nr. 30/P/2002,

urmărirea penală a început la 21 septembrie 2002.

Reclamanta, subcomisar la Serviciul de cercetări penale, a început instrumentarea dosarului,abia la 15 august 2003,

așadar, după aproape un an.

Învinuitul în dosar, fiind cercetat

în stare de libertate, a refuzat să se prezinte pentru a fi audiat, cel puțin

până la data de 18 noiembrie 2003, când a fost oficial convocat pentru a-și

exprima punctul de vedere, cu privire la proba cu o expertiză contabilă, pentru

a cărei administrare reclamanta începuse demersurile din data de 23 octombrie

2003 (solicitând Biroului de expertiză Gorj, lista experților contabili).

La 8 decembrie 2003, reclamanta a

predat dosarul, expertei contabile M.G.

La 12 decembrie 2003, pe baza și în

urma unor consultări cu Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul

Gorj, reclamanta propune trimiterea dosarului la Parchetul Național Anticorupție, iar ulterior, dosarul este trimis la Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, de unde este restituit la 12 ianuarie 2004. Inițiativa

nu a fost a reclamantei, aspect consemnat ca atare și de actul de control (pag.

2).

La 22 ianuarie 2004, se dispune prin

ordonanță, efectuarea unei expertize contabile de către experții M.G. și V.,

indicându-se în act un termen limită de efectuare a acesteia: 15 martie 2004.

Ulterior însă, învinuitul, nefiind

de acord cu proba, refuză achitarea onorariului de expert, astfel încât, în

perioada 28 aprilie 2004 - 17 mai 2004, la solicitarea reclamantei, Prim

Procurorul de pe lângă Tribunalul Gorj face demersuri pentru plata expertizei

din fondurile bugetului de stat.

La 17 mai 2004, dosarul este trimis

de șefii ierarhici ai reclamantei, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, „spre studiu, observare, îndrumare”. Din adresa de înaintare nu rezultă dacă

expedierea s-a făcut la cererea parchetului, dar este cert că ea nu s-a

efectuat din inițiativa reclamantei.

Nu rezultă la ce dată a fost

restituit dosarul, Serviciului de Cercetări Penale.

La 18 iunie 2004, reclamanta intră

în concediu de odihnă, iar controlul are loc la 8 iulie 2004.

Această situație de fapt rezultă din

înscrisurile depuse în cauză la prima instanță și care au fost emise în cursul

cercetării, iar nu ca acte ori rapoarte explicative redactate pe timpul

controlului. Așadar, ele exprimă o situație de fapt obiectivă, nemodelată de

către vreunul dintre emitenți, cu scopul de a disculpa ori a incrimina, din

acest motiv fiind credibile și concludente.

Instanța de fond a înlăturat aceste

înscrisuri, fără a motiva, invocând, ca act doveditor unic, actul de control al

pârâtei.

În drept:

de reclamantă, dar nu numai de către aceasta, avea ca obiect infracțiuni de:

abuz în serviciu, fals, uz de fals și înșelăciune, a căror săvârșire s-a produs

într-un mediu universitar, implicând audierea a peste 300 de persoane (studenți

și alți cursanți), efectuarea unei expertize grafoscopice, precum și a uneia

contabile.

Volumul de muncă deosebit a fost

recunoscut nu numai de către șefii ierarhici ai reclamantei, ci și de către

membrii echipei de control și era, de altfel, de domeniul evidenței, dosarul

având șapte volume.

Finalizarea cercetărilor a avut loc

la 7 iulie 2004, așadar, la mai puțin de un an de la data la care reclamanta a

început cercetările.

au influențat amânări, ce pot fi considerate, totuși, rezonabile și, un lucru

esențial, neimputabile reclamantei: obstrucționarea administrării probelor de

către învinuit; declinarea la Parchetul Național Anticorupție, la sugestia Parchetului; lipsa fondurilor bănești (sau necunoașterea procedurii de procurare a

lor) pentru achitarea onorariilor experților.

se poate conchide că, cel puțin în ceea ce o privește, reclamanta a finalizat

într-un termen rezonabil, cercetarea unui asemenea dosar.

sancționării atitudinii reclamantei, este cel al plecării în concediu.

Legea nr. 360/2002, privind Statutul

polițistului, prevede la art. 4, principiul subordonării ierarhice.

Nu există dovezi că reclamanta ar fi

încălcat acest principiu, astfel încât este cert că plecarea sa în concediul de

odihnă a fost anterior aprobată de șeful ierarhic. Dacă aceasta a fost sau nu

oportună, aprecierea era atributul aceluiași șef ierarhic care, de altfel, a

fost și el sancționat disciplinar pentru aspecte privind managementul general

al serviciului pe care îl conduce.

în cadrul unui dosar de cercetare, reclamanta era supusă și supravegherii

exercitate de procuror, iar potrivit art. 219 alin. (3) C. proc. pen., acesta

avea obligația de a sesiza conducătorul organului de cercetare penală, în cazul

neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos a dispozițiilor sale de către

organul de cercetare penală.

În speță, procurorul de supraveghere

al reclamantei a fost inițial M., iar din septembrie 2003 - P. Nu există nici

un înscris întocmit de vreunul dintre aceștia, din care să rezulte încălcarea

de către reclamantă, a dispozițiilor în legătură cu cercetarea.

Desigur că aceste dispoziții

speciale nu exclud dreptul organelor ierarhic superioare de a efectua controlul

asupra activității și conduitei generale a reclamantei.

Dar, în cauză, se constată că

verificările nu au vizat activitatea profesională generală a reclamantei, ci

doar un anumit dosar de cercetare, totuși, fără a fi audiat procurorul de

supraveghere desemnat în acel dosar, deși opinia sa era nu doar utilă, ci necesară.

cercetare a cărui neîntocmire este imputată reclamantei, actul există și, deși

în formă olografă, el a fost aprobat de șeful ierarhic - comisarul C.D., cu

recomandarea „să-l coopteze în continuare pe M.C.”. Din „Informarea” întocmită

la 6 octombrie 2003, de către procurorul de supraveghere P. rezultă că

inspectorul M.C., din cadrul Serviciului Economic al Inspectoratului de Poliției

al județului Gorj, a efectuat cercetările în perioada anterioară începerii

urmăririi penale, dar a continuat cercetarea în același dosar, și ulterior

datei de 21 septembrie 2002, precum și împreună cu reclamanta și inspectorul

principal G.G., după data de 15 august 2003.

Actul de control, descriind activitatea

în respectivul dosar de cercetare, numește acest grup, „un colectiv de

specialiști”.

În urma controlului asupra acestui

dosar de cercetare, s-a constatat tergiversarea culpabilă a soluționării lui de

către recurentă, iar ceilalți doi membri ai colectivului care se presupune în

mod rațional, au lucrat în echipă, au fost propuși, spre recompensare, pentru

modul exemplar în care au realizat activitatea de documentare în dosar.

Din cele mai sus arătate, se

constată că faptele imputate recurentei nu se circumscriu abaterii disciplinare

descrise de art. 57 lit. c) din Legea nr. 360/2002, care se referă la

„întârzierea repetată

,

nejustificată a soluționării lucrărilor”.

Volumul mare de lucru necesitat de

un singur dosar de cercetare, precum și întârzieri cauzate de factori exteriori

voinței și acțiunii reclamantei, care a acționat în echipă, au dus la

finalizarea cercetărilor în circa 11 luni.

Lipsa culpei, caracterul justificat

al întârzierilor, care se înscriu, în fond într-un termen rezonabil, justifică admiterea

acțiunii și anularea ordinului de sancționare.

Va fi respinsă cererea de obligare a

intimatei, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul

avocatului, către recurentă, constatând că în cauză nu s-a depus chitanța

doveditoare a plății acestui onorariu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta R.N. împotriva sentinței civile nr. 186 din 28 aprilie 2005 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința atacată și,

pe fond, admite acțiunea precizată a reclamantei R.N. Anulează Ordinul emis de

ministrul administrației și internelor nr. S/II/3532 din 21 octombrie 2004,

prin care s-a aplicat sancțiunea disciplinară, constând în amânarea promovării

în gradul profesional următor, pe o perioadă de 1 an.

Respinge cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 aprilie 2006.