ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2963/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

data de 29 octombrie 2003, reclamanta C.E.C. SA a solicitat anularea deciziei nr.

327/2003, a Ministerului Finanțelor Publice, a procesului-verbal nr. 22135/2003,

emis de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București și

constatarea prescripției dreptului Ministerului Finanțelor Publice de a cere

obligarea la plată a C.E.C. SA.

În motivarea acțiunii s-a arătat

că cele constate prin procesul-verbal nr. 22135/2003 au făcut obiectul

procesului-verbal nr. 16318/1996; că prin dispoziția nr. 1556298/1996 s-a

stabilit obligația C.E.C. de a aduce la îndeplinire măsurile stabilite prin

actul de control nr. 16318/1996; prin decizia nr. 569/1997 a fost respinsă contestația

împotriva procesului-verbal din 1996, iar prin sentința civilă nr. 1186/1997 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, irevocabilă prin

decizia nr. 829/1999 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ, a fost respinsă contestația C.E.C., formulată împotriva deciziei

nr. 569/1997. În cuprinsul sentinței civile nr. 1186/1997 s-a menționat că la

data de 14 octombrie 1997, reclamanta a solicitat suspendarea executării

actului administrativ, în temeiul art. 9 din Legea nr. 29/1990 și prin

încheierea de la aceeași dată, cererea a fost respinsă ca nefondată.

Față de acestea, reclamanta consideră

că suspendarea executării procesului-verbal nr. 16318/1996 nu a operat nici un

moment în decursul perioadei cuprinse între data la care a devenit executoriu

și data la care s-a împlinit termenul prescripției în care putea fi executat.

Reclamanta a invocat și

dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 11/1996, care prevăd că exercitarea

căilor de atac nu suspendă obligația de plată. În concluzie, reclamanta susține

că obligația bugetară este prescrisă conform art. 3 alin. (1), coroborat cu art.

6 și 7 din Decretul nr. 167/1958, precum și conform art. 97 și 98 din O.G. nr. 11/1996.

Prin sentința civilă nr. 170/2004,

a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, acțiunea a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că sunt aplicabile

dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 70/1997 și ale art. 16 lit. a) și b) din

Decretul nr. 167/1958; că dreptul organului de control, de a stabili diferența de

impozit, nu e prescris, deoarece prescripția a fost întreruptă în perioada 31

iulie 1998 - 1 aprilie 1999 și 22 iulie 2002 - 8 octombrie 2003 și că nici

dreptul de a cere executarea silită nu este prescris, individualizarea

obligației de plată făcându-se prin procesul-verbal contestat.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen, reclamanta.

În motivarea recursului s-a susținut

că nu s-au arătat motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, hotărârea nefiind corespunzător motivată.

Recurenta a precizat că a

intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită a procesului-verbal

nr. 16318 din 26 septembrie 1996. A apreciat că acest act este titlu de creanță,

deoarece cuprinde rezultatul verificărilor, menționează diferențele între obligațiile

de plată determinate de plătitor și cele legal datorate, conform art. 4 lit. c)

din O.G. nr. 11/1996; că organul de control avea dreptul de a cere executarea

silită a procesului-verbal din 1996, începând cu 12 octombrie 1996 (15 zile de

la constatarea făcută prin procesul-verbal nr. 16318 din 26 septembrie 1996) și

până la 27 ianuarie 1998, data declarării recursului împotriva sentinței civile

nr. 1186/1997 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ (1

an, 3 luni, și 15 zile); că prescripția și-a reluat cursul la 1 aprilie 1999

(data pronunțării hotărârii instanței care a respins recursul reclamantei

declarat împotriva sentinței civile nr. 1186/1997 a Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ) și că socotind și termenul scurs înainte de

suspendare, de 1 an, 3 luni și 15 zile, termenul de prescripție s-a împlinit la

1 ianuarie 2003, anterior procesului-verbal nr. 22135 din 4 iulie 2003.

S-a mai arătat în motivarea

recursului, că dreptul organului fiscal de a stabili diferențe de impozit s-a

prescris conform art. 3 alin. (1), art. 6 și 7 din Decretul nr. 167/1958 și art.

21 din O.G. nr. 70/1997; că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16 lit. b) din

Decretul nr. 167/1958; că recurenta nu a recunoscut debitul și nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât a

contestat procesul-verbal nr. 35588 din 22 iulie 2002 (despre care se face

vorbire în nota de constatare nr. 565375 din 7 aprilie 2003).

Verificând cauza, în funcție

de motivarea recursului, în lumina dispozițiilor art. 304

1

C. proc.

civ., Curtea reține următoarele.

Prin procesul-verbal de

control nr. 16318 din 26 septembrie 1996, organele fiscale au dispus ca C.E.C.

să procedeze la cuantificarea facilităților acordate salariaților și la stabilirea

unei diferențe de natura impozitului pe salarii. Această măsură, contestată de C.E.C.,

a fost în final confirmată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios

administrativ, prin decizia nr. 829 din 1 aprilie 1999, prin care a fost

respins recursul declarat de C.E.C., la 27 ianuarie 1998, împotriva sentinței

civile nr. 1186/1997 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ. Prin această sentință se respinsese acțiunea reclamantei privind

anularea procesului-verbal nr. 16318 din 26 septembrie 1996 și a deciziei nr. 569/1997,

a Ministerului de Finanțe.

Prin procesul-verbal nr. 35588

din 22 iulie 2002, organele de control au dispus calcularea influențelor de

impozit pe salarii, pentru perioada 1994 - 1996.

Recurenta-reclamantă nu a contestat

acest aspect al procesului-verbal nr. 35588 din 22 iulie 2002, astfel cum

rezultă din actul (contestația) depus în recurs, iar prin nota de constatare nr.

565375 din 7 aprilie 2003 sau nr. 10412 din 2 aprilie 2003, C.E.C. a fost de acord

să recalculeze impozitul pe salarii datorat.

Deoarece până la data

controlului în urma căruia s-a întocmit procesul-verbal nr. 22135 din 4 iulie

2003, care formează obiectul acțiunii de față, C.E.C. nu a adus la îndeplinire

măsurile dispuse, organele de control au stabilit în sarcina contestatoarei,

obligații de plată în sumă de 36.088.705.775 lei, reprezentând diferență impozit

pe salarii, majorări și penalități de întârziere, conform procedurii convenite

prin Nota de constatare nr. 10412 din 2 aprilie 2003.

Dreptul organelor fiscale de

a stabili diferențe de impozit și majorări de întârziere se prescrie în termen

de 5 ani de la data la care trebuia plătit impozitul, în conformitate cu

dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 70/1997.

Prescripția dreptului

organului de control de a stabili diferențe de impozit și de a cere executarea

măsurilor dispuse prin procesul-verbal nr. 16318 din 26 septembrie 1996, a

început să curgă la data de 12 octombrie 1996 [în termen de 15 zile de la data

de 26 septembrie 1996, când s-a încheiat procesul-verbal nr. 16318, conform

dispozițiilor art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 11/1996].

Termenul de prescripție a dreptului

organului fiscal de a stabili diferența de impozit s-a îndeplinit, astfel, la

data de 12 octombrie 2001.

Prescripția nu a fost întreruptă

prin introducerea acțiunii recurentei-reclamante, de anulare a procesului-verbal

nr. 16318 din 26 septembrie 1996, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din

Decretul nr. 167/1958.

Cauza de întrerupere a cursului

prescripției prevăzută de acest text legal (introducerea unei cereri de chemare

în judecată) operează numai în situația în care creditorul (și nu debitorul)

acționează în judecată pe debitorul obligației și acțiunea sa este admisă.

Printr-o asemenea acțiune este răsturnată prezumția lipsei de convingere a creditorului

asupra temeiniciei pretenției sale, ceea ce conduce la întreruperea

prescripției.

Or, în situația de față, C.E.C.,

în calitate de debitor al obligației stabilite prin procesul-verbal din 26

septembrie 1996, a acționat în judecată pe creditor pentru a se anula obligația

sa (sentința civilă nr. 1186/1997 a Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ, irevocabilă conform deciziei nr. 829/1999 a Curții

Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, prin care acțiunea C.E.C.

a fost respinsă).

Ar fi lipsit de justificarea

logică dacă s-ar reține că acțiunea în justiție a debitorului întrerupe cursul

prescripției, întrucât în atare situație s-ar ajunge la apărarea intereselor creditorului,

având în vedere modul de calcul al prescripției, când a intervenit o cauză de întrerupere,

deși debitorul, prin formularea acțiunii, urmărește apărarea intereselor sale.

Nu sunt aplicabile nici

dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, referitoare la

recunoașterea de către reclamantă, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, recunoaștere

intervenită la 2 aprilie 2002, conform notei de constatare nr. 10412.

Această recunoaștere este

ulterioară împlinirii termenului de prescripție mai sus precizat, 12 octombrie

2001, astfel încât nu are relevanță juridică din acest punct de vedere.

În concluzie, dreptul

organelor fiscale de a stabili diferențe de impozit și majorări, s-a prescris

la data de 12 octombrie 2001.

Constatând că instanța de

fond a pronunțat o soluție nelegală, întrucât a apreciat eronat că a intervenit

întreruperea cursului prescripției, Curtea va admite recursul, va modifica

sentința și va admite acțiunea, ca fiind întemeiată.

Pe cale de consecință,

actele administrative atacate vor fi anulate.

În ce privește suspendarea

cursului prescripției, se constată că nu a intervenit nici o cauză de suspendare,

potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958.

Dispozițiile art. 10 alin.

(2) din O.G. nr. 11/1996, care prevăd că obligația de plată a debitorilor nu

este suspendată ca urmare a formulării vreunei contestații (în procedură

prealabilă sau la instanță), nu au aplicabilitate referitor la procesul-verbal nr.

16318/1996. Prin acest act nu au fost individualizate creanțe bugetare, acestea

fiind stabilite prin procesul-verbal de control contestat în cauza de față, act

care se va anula prin prezenta hotărâre, pentru considerentele expuse,

referitoare la prescrierea dreptului organelor fiscale de a stabili diferențe

de impozit, majorări și penalități.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

C.E.C. SA București împotriva sentinței civile nr. 170 din 2 februarie 2004 a Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată

și, în fond, admite acțiunea formulată de reclamanta C.E.C. SA.

Anulează decizia nr. 327 din

8 octombrie 2003. a Ministerului Finanțelor Publice și procesul-verbal nr. 22135

din 4 iulie 2003, emis de Direcția Generală a Marilor Contribuabili București.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2005.