ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3034/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 24 august 2005, reclamanta C.N.T.E.E. T. SA a solicitat anularea deciziei nr. 128 din 27 iunie 2005, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care i s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr. 732933 din 7 ianuarie 2005, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. În motivarea acțiunii arată că în perioada mai - decembrie 2004 s-a realizat o inspecție fiscală la reclamantă, pentru perioada august 2000 - decembrie 2003, reținându-se că datorează bugetului de stat, suma de 9.494.616.627 lei, cu titlu de impozit pe profit și suma de 17.026.922.231 lei T.V.A., aferente lunii octombrie 2001, la care s-au calculat dobânzi și penalități de întârziere.

Mai arată că organele fiscale au interpretat eronat dispozițiile art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 152/2001, privind unele măsuri pentru redresarea economică a SC T. SA, prin care s-a dispus stingerea obligațiilor acestei societăți către societățile comerciale furnizoare prevăzute în anexa la ordonanță, printre care este și reclamanta, obligațiile către societățile respective fiind practic compensate cu obligații ale acestora către bugetul de stat, până la limita creanțelor neîncasate de la SC T. SA.

Menționează că ulterior a întocmit situația obligațiilor de plată către bugetul de stat și a creanțelor de încasat de la SC T. SA, situație confirmată de SC T. SA, avizată de Ministerul Industriilor și Resurselor și depusă la Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, care le-a aprobat pentru suma totală de 270.743.757.780 lei, în cadrul căreia se cuprind și sumele de 17.026.922.231 lei și 9.494.616.627 lei, contestate în cauza de față, pentru care, prin decizia de impunere nr. 732933 din 7 ianuarie 2005 s-a reținut de către organele fiscale de control, că nu opera compensarea. Susține că în realitate, și această creanță este stinsă prin efectul O.U.G.

nr. 152/2001, organele fiscale interpretând greșit prevederile acestei ordonanțe, cu toate că actul normativ respectiv nu prevedea ca debitele reclamantei către bugetul de stat să fie exigibile la 30 septembrie 2001, ci numai ale SC T. SA, astfel că și datoriile în sold la 31 octombrie 2001, trebuiau compensate, mai ales că Ministerul Finanțelor Publice a aprobat stingerea obligațiilor de plată ale reclamantei către bugetul de stat, pentru suma de 270.743.757.780 lei. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2118 din 16 decembrie 2005, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia de impunere nr. 732933 din 7 ianuarie 2005 și decizia nr. 128 din 27 iunie 2005. Instanța reține, în motivarea sentinței, că termenul limită de 30 septembrie 2001, prevăzut la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 152/2001, se referă la obligațiile bugetare și la debitele SC T. SA, către societățile furnizoare, dar art. 2 alin. (2) din ordonanță nu prevede o limitare în timp, ci numai o limită de cuantum, pentru obligațiile societăților furnizoare către bugetul de stat. Mai reține că legiuitorul a urmărit să ofere o reparație, societăților furnizoare aflate în imposibilitate de a-și mai valorifica creanțele față de SC T. SA, în limita sumelor de care aceasta a fost exonerată, interpretare ce rezultă și din parag. B pct. 1 din Normele metodologice, aprobate prin Ordinul comun al Ministerului Industriei și Resurselor și Ministerului Finanțelor Publice nr. 106118/2285, care face referire la obligațiile datorate bugetului de stat și neachitate până la data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 152/2001, respectiv până la 28 noiembrie 2001. Împotriva sentinței au declarat recurs, pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală. Prima pârâtă critică sentința, pentru nelegalitate, susținând că instanța a interpretat greșit prevederile O.U.G. nr. 152/2001, neținând cont că obligațiile care puteau fi stinse, erau cele înregistrate la 30 septembrie 2001, nu și cele aferente lunii octombrie 2001. Arată că decizia de impunere nu era inadmisibilă, cum eronat susține reclamanta, pentru că a fost emisă ca urmare a verificărilor efectuate la reclamantă, conform dispozițiilor art. 107 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, iar adresa nr. 32107 din 11 martie 2002, a Direcției Generale a Finanțelor Publice a municipiului București, prin care s-a aprobat stingerea obligațiilor de plată ale reclamantei pentru suma de 270.743.757.780 lei, nu a avut la bază efectuarea unui control tematic.

Consideră că nu se puteau stinge și obligații ale reclamantei către bugetul de stat aferente lunii octombrie 2001, deoarece ele nu puteau fi înregistrate ca scadente la 30 septembrie 2001, astfel că obligațiile pentru luna octombrie 2001, care sunt de 9.494.616.627 lei, reprezentând impozit pe profit și 17.026.922.231 lei reprezentând T.V.A., la care se adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere aferente, se datorează către bugetul de stat. Cea de-a doua pârâtă susține că sentința este nelegală, pentru că instanța a interpretat greșit prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 152/2001, stabilind eronat că termenul prevăzut în ordonanță era numai pentru SC T. SA, nu și pentru reclamantă.

Recursurile se vor admite, pentru considerentele care se vor arăta în continuare. Conform prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 152/2001, „în vederea eliminării blocajului financiar generat de lipsa resurselor financiare ale SC P.E.E.T.T. SA, pentru activitatea proprie și a sucursalelor acesteia, se aprobă stingerea prin anulare, în vederea acoperirii pierderilor realizate în limita prevederilor din bugetele de venituri și cheltuieli aprobate pe anul 2000 și 9 luni din anul 2001, a următoarelor obligații bugetare ale societății: a) obligațiile față de bugetul de stat, reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri, înregistrate la data de 30 septembrie 2001, cu excepția T.V.A. suspendate în vamă”.

Art. 2 alin. (1) și (2) din aceeași ordonanță stabilește că: „în vederea acoperirii pierderilor prevăzute la art. 1, se aprobă stingerea debitelor SC P.E.E.T.T. SA, exigibile la data de 30 septembrie 2001, către societățile comerciale furnizoare, prevăzute în anexa la prezenta ordonanță de urgență, precum și a obligațiilor constând în impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului de stat”. Obligațiile față de bugetul de stat ale societăților comerciale prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență, se sting în limita sumelor datorate de SC P.E.E.T.T. SA către acestea”. Intimata a susținut, printre altele, că termenul de 30 septembrie 2001 era prevăzut numai pentru SC T. SA, nu și pentru societățile comerciale furnizoare, punct de vedere însușit și de către instanța de fond.

Dar, din interpretarea textelor legale prevăzute mai sus se poate desprinde o altă concluzie, și anume, că termenul de 30 septembrie 2001 este stabilit, atât în ce o privește pe SC T. SA, cât și pentru societățile furnizoare menționate în anexa la ordonanță, printre care este și intimata-reclamantă. Legiuitorul a urmărit ca debitele SC T. SA către societățile furnizoare menționate în anexa la ordonanță, existente la 30 septembrie 2001, să se compenseze cu datoriile pe care le aveau acestea față de bugetul de stat, în limita creanțelor pe care le aveau la data de 30 septembrie 2001, față de SC T. SA. Faptul că Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 152/2001 prevăd „stingerea obligațiilor datorate bugetului de stat și neachitate până la data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 152/2001, de către societățile comerciale furnizoare față de care SC T. SA are debite exigibile la data de 30 septembrie 2001”, nu este de natură să ducă la o altă concluzie, ținându-se cont că normele nu pot adăuga la un act administrativ cu o forță juridică superioară, dar și pentru că sunt susceptibile de interpretări diferite. Împrejurarea că organele abilitate au aprobat inițial compensarea și pentru creanțele pe care le avea intimata față de SC T. SA, și pe luna octombrie 2001, nu poate reprezenta un motiv pentru imposibilitatea pentru organele fiscale de a proceda la obligarea intimatei la plata sumelor care au fost stinse inițial prin compensare, așa cum susține aceasta, deoarece art. 107 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003 prevede că urmare a inspecției prin care se modifică baza de calcul, raportul întocmit să stea la baza emiterii deciziei de impunere. Organul fiscal care a întocmit raportul ce a stat la baza deciziei de impunere, a făcut ulterior o verificare asupra modului în care intimata a solicitat și a stins prin anulare, debitele pe care le avea față de bugetul de stat, reținând că aceasta nu s-a conformat prevederilor O.U.G. nr. 152/2001, astfel că a obligat-o la plata către bugetul de stat, a sumelor menționate în decizia de impunere. Pentru toate considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 și 314 C. proc. civ., se vor admite ambele recursuri, va fi casată sentința atacată și, pe fond, se va respinge acțiunea introductivă, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva sentinței civile nr. 2118 din 16 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și respinge acțiunea, ca nefondată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2006.