ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2929/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

data de 27 mai 2003, reclamanta SC I.E. SA a chemat în judecată Ministerul

Finanțelor Publice și Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând anularea

deciziei nr. 113 din 23 aprilie 2003 și a procesului-verbal din 11 martie 2003,

privind suma de 4.697.910.935 reprezentând T.V.A., dobânzi aferente și

penalități de întârziere.

În motivarea cererii,

reclamanta a învederat că nu datorează sumele reținute, pârâții neținând cont

de dreptul contribuabilului de a fi informat asupra desfășurării controlului și

de dreptul de a fi controlat o singură dată pentru fiecare perioadă supusă

impozitării.

De asemenea, societatea a

arătat că are dreptul de a deduce T.V.A. aferentă bunurilor achiziționate

pentru care nu s-a beneficiat de regimul de scutire de la plata T.V.A.

Cât privește dobânzile

aferente T.V.A., acestea pot fi datorate numai până la data la care s-a exercitat

dreptul de deducere, organul de control având obligația de a compensa din

oficiu creanțele reciproce dintre bugetul statului și societate, urmând a se

avea în vedere și dobânda la sumele nerambursate reclamantei în termen.

Prin sentința civilă nr. 1896

din 12 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că pentru cele 16 operațiuni de import mărfuri

reprezentând aport la capitalul social, efectuate în perioada 1 martie 1998 -

30 noiembrie 1998, reclamanta a beneficiat de scutire de la plată, numai a taxelor

vamale, datorând, însă, T.V.A.

Instanța a mai stabilit că

nu au fost încălcate prevederile O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, autoritățile

vamale având dreptul de a efectua controlul vamal ulterior al operațiunilor de

import, conform Legii nr. 141/1997.

La data efectuării

importurilor, reclamanta a înțeles să beneficieze de regimul vamal reglementat

de art. 12 din Legea nr. 35/1991, societatea datorând T.V.A. pentru bunurile

importate.

Instanța a mai reținut că au

fost corect calculate în sarcina societății, dobânzile și penalitățile de

întârziere aferente T.V.A., fiind aplicabile prevederile O.G. nr. 11/1996,

modificată și completată.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, reclamanta SC I.E. SA Ploiești, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a

învederat că la data efectuării importurilor a beneficiat de scutire de plata

taxelor vamale în baza art. 22, cu referire la art. 6 din O.U.G. nr. 31/1997

privind regimul investițiilor străine, ceea ce a atras și scutirea de plata T.V.A.,

în baza art. 6 pct. B lit. a) din O.G. nr. 3/1992.

Cu privire la acest aspect,

s-a susținut că instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra temeiului de

drept invocat și nici asupra probelor administrate.

O altă critică privește

menținerea în sarcina societății, a obligației de a plăti dobânzile aferente T.V.A.

până la 11 martie 2003.

Astfel, instanța de fond nu

a ținut cont că organele vamale au fost în culpă prin nerespectarea

obligațiilor ce le reveneau conform reglementărilor în materie vamală privind

acordarea liberului de vamă, în sensul că la data efectuării importurilor, nu

au contestat faptul că societatea nu datorează T.V.A.

Reclamanta a mai criticat

sentința, întrucât nu a ținut cont de prevederile O.G. nr. 70/1997, aplicabile

și controlului efectuat de autoritatea vamală, privind dreptul contribuabilului

de a fi înștiințat în prealabil și de a fi controlat o singură dată pentru

fiecare impozit și pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Astfel, societatea nu a

primit aviz de verificare cu cel puțin 15 zile anterior controlului și a mai

fost controlată în privința T.V.A. aferentă importurilor în anii 1998 și 1999,

când nu s-a reținut obligația de a plăti T.V.A.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304

și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare.

Astfel, susținerea

reclamantei privind încălcarea prevederilor O.G. nr. 70/1997, referitoare la

controlul fiscal, a fost în mod întemeiat înlăturată de instanța de fond care a

reținut că aceste dispoziții sunt aplicabile exclusiv organelor de control

financiar ale Ministerului Finanțelor Publice, în timp ce competența și modul

de exercitare a controlului specifice autorității vamale sunt reglementate de

Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal.

Acest din urmă act normativ

prevede dreptul autorității vamale ca în termen de 5 ani de la acordarea

liberului de vamă să exercite controlul vamal ulterior al operațiunilor de

vămuire.

De altfel, atât Regulamentul

de aplicare a Codului vamal, cât și O.G. nr. 70/1997, prin art. 11

1

alin.

(3), prevăd dreptul de a efectua controale inopinate, transmiterea către

contribuabil a avizului de verificare nefiind obligatorie.

Tot astfel, apare ca fără

suport susținerea reclamantei, în sensul că nu mai putea fi supusă controlului

în 2003, întrucât a mai fost anterior controlată în anul 1998, cu ocazia

acordării liberului de vamă pentru operațiunile de import, când organul vamal

avea obligația legală de a verifica mențiunile din declarațiile vamale de

import, precum și în anul 1999, cu ocazia verificării efectuate de Direcția

Generală a Finanțelor Publice București.

În anul 1998 nu a avut loc o

verificare a legalității conținutului declarațiilor vamale de import, organele

vamale neavând o asemenea obligație.

La acea dată, reclamanta a

solicitat acordarea exceptării de la plata taxelor vamale și T.V.A., depunând la

fiecare import o declarație pe propria răspundere în care menționa că este o

investiție străină și că bunurile care fac obiectul importului, reprezintă

aport la capitalul social, primind liber de vamă pe baza acestor înscrisuri.

De asemenea, importurile

efectuate de societate și drepturile vamale aferente nu au constituit obiect al

controlului întocmit de organele financiare în anul 1999, astfel cum rezultă

din procesul-verbal de control din 1999, depus la dosar.

Cu privire la fondul cauzei,

nu este fondată critica formulată de reclamantă, în sensul că instanța a

reținut în mod greșit faptul că a beneficiat doar de exceptarea de la plata

taxelor vamale în baza Legii nr. 35/1991, și nu de scutire de plată, ce

cuprinde atât taxele vamale, cât și T.V.A., potrivit O.U.G. nr. 31/1997 sau O.U.G.

nr. 92/1997.

Importurile reprezentând aport

în natură la capitalul social efectuate în anul 1998, au avut la bază

prevederile art. 12 din Legea nr. 35/1991, modificarea prin art. 6 din Legea nr.

57/1993, astfel cum rezultă chiar din declarațiile pe proprie răspundere

întocmite de reclamantă și depuse la dosar.

Se constată, astfel, că

însăși societatea nu a solicitat la data efectuării importurilor, aplicarea

facilităților mai favorabile acordate pentru investițiile străine, prevăzute de

alte acte normative, ca O.U.G. nr. 31/1997 sau O.U.G. nr. 92/1997, motiv pentru

care organele vamale nu au verificat îndeplinirea condițiilor specifice

prevăzute în aceste reglementări.

Astfel, declarațiile pe

proprie răspundere ale reclamantei privind aplicarea prevederilor art. 6 din Legea

nr. 57/1993, au atras aplicarea art. 12 din Legea nr. 35/1991 privind

exceptarea de la plata taxelor vamale, devenind aplicabile dispozițiile art. 6 pct.

B lit. a) alin. (2) din O.G. nr. 3/1992, potrivit cărora nu sunt scutite de T.V.A.,

bunurile din import pentru care se prevede exceptarea taxelor vamale.

De menționat că nici la data

controlului, nici în contestația adresată Ministerului Finanțelor Publice și

nici chiar în acțiunea introductivă, reclamanta nu a invocat acordarea unui

regim vamal mai favorabil în baza altor reglementări decât Legea nr. 35/1991,

singurul aspect analizat fiind dacă se datorează sau nu T.V.A. în cazul

exceptării de la plata taxelor vamale. De abia la 10 septembrie 2003,

reclamanta și-a completat acțiunea, invocând aplicabilitatea în cauză a O.U.G.

nr. 31/1997 și O.U.G. nr. 92/1997.

Așadar, pentru

considerentele expuse mai sus, este neîntemeiat motivul de recurs privind

scutirea de plată a T.V.A.

Nici ultima critică privind

calcularea de dobânzi și penalități pentru neplata în termen a T.V.A. nu este

fondată, cât timp nici în O.G. nr. 11/1996, nici în O.G. nr. 61/2002, nu se

face distincție cu privire la motivele neachitării T.V.A. Astfel, pentru orice

creanță bugetară neplătită la scadență se datorează majorări (în prezent

dobânzi) și penalități, calculate până la data plății.

De aceea, susținerea

societății, în sensul că nu a avut culpă în neplata T.V.A. pentru importurile

efectuate în 1998, nu prezintă relevanță, reclamanta având obligația legală de

a achita T.V.A. încă de la data depunerii declarațiilor vamale de import și

întrucât nu a plătit, datorează dobânzi și penalități de întârziere.

Având în vedere cele expuse

mai sus, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC I.E. SA Ploiești, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 1896

din 12 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2005.