ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2929/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 27 mai 2003, reclamanta SC I.E. SA a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând anularea deciziei nr. 113 din 23 aprilie 2003 și a procesului-verbal din 11 martie 2003, privind suma de 4.697.910.935 reprezentând T.V.A., dobânzi aferente și penalități de întârziere. În motivarea cererii, reclamanta a învederat că nu datorează sumele reținute, pârâții neținând cont de dreptul contribuabilului de a fi informat asupra desfășurării controlului și de dreptul de a fi controlat o singură dată pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

De asemenea, societatea a arătat că are dreptul de a deduce T.V.A. aferentă bunurilor achiziționate pentru care nu s-a beneficiat de regimul de scutire de la plata T.V.A. Cât privește dobânzile aferente T.V.A., acestea pot fi datorate numai până la data la care s-a exercitat dreptul de deducere, organul de control având obligația de a compensa din oficiu creanțele reciproce dintre bugetul statului și societate, urmând a se avea în vedere și dobânda la sumele nerambursate reclamantei în termen. Prin sentința civilă nr. 1896 din 12 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că pentru cele 16 operațiuni de import mărfuri reprezentând aport la capitalul social, efectuate în perioada 1 martie 1998 - 30 noiembrie 1998, reclamanta a beneficiat de scutire de la plată, numai a taxelor vamale, datorând, însă, T.V.A.

Instanța a mai stabilit că nu au fost încălcate prevederile O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, autoritățile vamale având dreptul de a efectua controlul vamal ulterior al operațiunilor de import, conform Legii nr. 141/1997. La data efectuării importurilor, reclamanta a înțeles să beneficieze de regimul vamal reglementat de art. 12 din Legea nr. 35/1991, societatea datorând T.V.A. pentru bunurile importate. Instanța a mai reținut că au fost corect calculate în sarcina societății, dobânzile și penalitățile de întârziere aferente T.V.A., fiind aplicabile prevederile O.G. nr. 11/1996, modificată și completată. Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta SC I.E. SA Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a învederat că la data efectuării importurilor a beneficiat de scutire de plata taxelor vamale în baza art. 22, cu referire la art. 6 din O.U.G. nr. 31/1997 privind regimul investițiilor străine, ceea ce a atras și scutirea de plata T.V.A., în baza art. 6 pct. B lit. a) din O.G. nr. 3/1992. Cu privire la acest aspect, s-a susținut că instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra temeiului de drept invocat și nici asupra probelor administrate. O altă critică privește menținerea în sarcina societății, a obligației de a plăti dobânzile aferente T.V.A. până la 11 martie 2003. Astfel, instanța de fond nu a ținut cont că organele vamale au fost în culpă prin nerespectarea obligațiilor ce le reveneau conform reglementărilor în materie vamală privind acordarea liberului de vamă, în sensul că la data efectuării importurilor, nu au contestat faptul că societatea nu datorează T.V.A.

Reclamanta a mai criticat sentința, întrucât nu a ținut cont de prevederile O.G. nr. 70/1997, aplicabile și controlului efectuat de autoritatea vamală, privind dreptul contribuabilului de a fi înștiințat în prealabil și de a fi controlat o singură dată pentru fiecare impozit și pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Astfel, societatea nu a primit aviz de verificare cu cel puțin 15 zile anterior controlului și a mai fost controlată în privința T.V.A. aferentă importurilor în anii 1998 și 1999, când nu s-a reținut obligația de a plăti T.V.A. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Astfel, susținerea reclamantei privind încălcarea prevederilor O.G. nr. 70/1997, referitoare la controlul fiscal, a fost în mod întemeiat înlăturată de instanța de fond care a reținut că aceste dispoziții sunt aplicabile exclusiv organelor de control financiar ale Ministerului Finanțelor Publice, în timp ce competența și modul de exercitare a controlului specifice autorității vamale sunt reglementate de Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal. Acest din urmă act normativ prevede dreptul autorității vamale ca în termen de 5 ani de la acordarea liberului de vamă să exercite controlul vamal ulterior al operațiunilor de vămuire. De altfel, atât Regulamentul de aplicare a Codului vamal, cât și O.G.

nr. 70/1997, prin art. 11 1 alin. (3), prevăd dreptul de a efectua controale inopinate, transmiterea către contribuabil a avizului de verificare nefiind obligatorie. Tot astfel, apare ca fără suport susținerea reclamantei, în sensul că nu mai putea fi supusă controlului în 2003, întrucât a mai fost anterior controlată în anul 1998, cu ocazia acordării liberului de vamă pentru operațiunile de import, când organul vamal avea obligația legală de a verifica mențiunile din declarațiile vamale de import, precum și în anul 1999, cu ocazia verificării efectuate de Direcția Generală a Finanțelor Publice București. În anul 1998 nu a avut loc o verificare a legalității conținutului declarațiilor vamale de import, organele vamale neavând o asemenea obligație.

La acea dată, reclamanta a solicitat acordarea exceptării de la plata taxelor vamale și T.V.A., depunând la fiecare import o declarație pe propria răspundere în care menționa că este o investiție străină și că bunurile care fac obiectul importului, reprezintă aport la capitalul social, primind liber de vamă pe baza acestor înscrisuri. De asemenea, importurile efectuate de societate și drepturile vamale aferente nu au constituit obiect al controlului întocmit de organele financiare în anul 1999, astfel cum rezultă din procesul-verbal de control din 1999, depus la dosar. Cu privire la fondul cauzei, nu este fondată critica formulată de reclamantă, în sensul că instanța a reținut în mod greșit faptul că a beneficiat doar de exceptarea de la plata taxelor vamale în baza Legii nr. 35/1991, și nu de scutire de plată, ce cuprinde atât taxele vamale, cât și T.V.A., potrivit O.U.G.

nr. 31/1997 sau O.U.G. nr. 92/1997. Importurile reprezentând aport în natură la capitalul social efectuate în anul 1998, au avut la bază prevederile art. 12 din Legea nr. 35/1991, modificarea prin art. 6 din Legea nr. 57/1993, astfel cum rezultă chiar din declarațiile pe proprie răspundere întocmite de reclamantă și depuse la dosar. Se constată, astfel, că însăși societatea nu a solicitat la data efectuării importurilor, aplicarea facilităților mai favorabile acordate pentru investițiile străine, prevăzute de alte acte normative, ca O.U.G. nr. 31/1997 sau O.U.G. nr. 92/1997, motiv pentru care organele vamale nu au verificat îndeplinirea condițiilor specifice prevăzute în aceste reglementări.

Astfel, declarațiile pe proprie răspundere ale reclamantei privind aplicarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 57/1993, au atras aplicarea art. 12 din Legea nr. 35/1991 privind exceptarea de la plata taxelor vamale, devenind aplicabile dispozițiile art. 6 pct. B lit. a) alin. (2) din O.G. nr. 3/1992, potrivit cărora nu sunt scutite de T.V.A., bunurile din import pentru care se prevede exceptarea taxelor vamale. De menționat că nici la data controlului, nici în contestația adresată Ministerului Finanțelor Publice și nici chiar în acțiunea introductivă, reclamanta nu a invocat acordarea unui regim vamal mai favorabil în baza altor reglementări decât Legea nr. 35/1991, singurul aspect analizat fiind dacă se datorează sau nu T.V.A.

în cazul exceptării de la plata taxelor vamale. De abia la 10 septembrie 2003, reclamanta și-a completat acțiunea, invocând aplicabilitatea în cauză a O.U.G. nr. 31/1997 și O.U.G. nr. 92/1997. Așadar, pentru considerentele expuse mai sus, este neîntemeiat motivul de recurs privind scutirea de plată a T.V.A. Nici ultima critică privind calcularea de dobânzi și penalități pentru neplata în termen a T.V.A. nu este fondată, cât timp nici în O.G. nr. 11/1996, nici în O.G. nr. 61/2002, nu se face distincție cu privire la motivele neachitării T.V.A. Astfel, pentru orice creanță bugetară neplătită la scadență se datorează majorări (în prezent dobânzi) și penalități, calculate până la data plății. De aceea, susținerea societății, în sensul că nu a avut culpă în neplata T.V.A.

pentru importurile efectuate în 1998, nu prezintă relevanță, reclamanta având obligația legală de a achita T.V.A. încă de la data depunerii declarațiilor vamale de import și întrucât nu a plătit, datorează dobânzi și penalități de întârziere. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I.E. SA Ploiești, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 1896 din 12 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2005.