ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 365/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 9 aprilie 2003, reclamanta S.C.”S.H.” SRL București a solicitat anularea parțială a procesului-verbal nr. 11541/C/3 martie 2003 întocmit de pârâta Direcția Generală a Vămilor – Direcția de supraveghere vamală și luptă împotriva fraudelor vamale – Serviciul control ulterior, precum și anularea parțială a deciziei nr. 80 din 31 martie 2003 emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în privința sumelor de 7.237.285.855 lei și 196.930.086 lei, reprezentând dobânzi aferente taxei pe valoarea adăugată și penalități de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pentru operațiunile de import efectuate în perioada 1 februarie – 30 noiembrie 1998 a beneficiat de facilitățile vamale prevăzute în art. 12 din Legea nr. 35/1991 și respectiv, art. 6 din Legea nr. 57/1993, însă la controlul ulterior al organelor vamale s-a constatat în procesul verbal din 3 martie 2003 că pentru importurile din perioada 3 martie – 30 noiembrie 1998 datorează taxă pe valoare adăugată în sumă de 2.188.112.067 lei. Reclamanta a învederat că deși această taxă a fost achitată prin ordinele de plată nr. 1270 și nr. 1271 din 7 martie 2003, pârâții au stabilit nelegal obligația sa de a plăti dobânzile și penalitățile de întârziere aferente taxei de la data declarațiilor vamale de import și nu de la data actului de constatare a datoriei vamale, când a devenit exigibilă obligația de plată a TVA.

Prin sentința civilă nr.935 din 17 iunie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ a admis acțiunea, a anulat parțial procesul-verbal nr.11541/C din 3 martie 2003 și decizia nr.80 din 31 martie 2003 în privința dobânzilor aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 7.237.285.855 lei și a penalităților de întârziere în sumă de 196.930.086 lei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 158 alin. (2) din Legea nr. 141/1997, în cazul unor diferențe ulterioare la datoria vamală, debitorul ia cunoștință despre noua datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală și deci nu poate fi obligat să plătească penalitățile de întârziere și dobânzile aferente perioadei cuprinse între momentul înregistrării declarației vamale și cel al întocmirii actului constatator.

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere că aceste prevederi legale sunt aplicabile și pentru diferențele de TVA aferentă operațiunilor de import, cu motivarea că în definiția datoriei vamale, cuprinsă în legea sus-menționată, nu se face distincție între taxele vamale și celelalte drepturi de import, printre care și TVA, motiv pentru care se impune aceeași soluție cu privire la exigibilitatea diferențelor de plată constatate ulterior. Împotriva acestei sentințe și în termen legal, au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții au susținut că intimata datorează TVA în sumă de 2.188.112.067 lei aferentă importurilor pentru care a beneficiat de prevederile art. 12 din Legea nr. 35/1991 republicată și a recunoscut acest debit, plătind diferența de TVA cu ordinele de plată din 7 martie 2003. Referitor la dobânzile și penalitățile de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, recurenții au susținut că instanța de fond a apreciat eronat că sunt aplicabile dispozițiile art. 158 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, care se referă numai la diferențele de taxe vamale și nu la taxa pe valoare adăugată, ca impozit indirect supus prevederilor din O.G. nr. 3/1992. Potrivit art.11 din acest ultim act normativ, și art. 13 din O.G.

nr. 61/2002 și art. 13 din O.G. nr. 26/2001, recurenții au arătat că în actele pe care le au întocmit au constatat corect obligația intimatei de a plăti dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA din ziua lucrătoare imediat următoare scadenței obligației de plată a TVA care, în cazul importurilor de bunuri, este data înregistrării declarației vamale. Recurenții au criticat ca fiind eronată și concluzia instanței de fond care a apreciat că TVA este accesorie taxelor vamale, fără a se avea în vedere dispoziția expresă din art. 61 alin. (5) din Legea nr. 141/1997 și potrivit căreia, diferențele în plus sau în minus privind alte drepturi de import se soluționează conform normelor care reglementează aceste drepturi, făcându-se astfel trimitere la O.G.

nr. 3/1992, care reglementează TVA și datoriile accesorii, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art. 304 și art.304 1 C. proc. civ., Curtea va respinge ambele recursuri ca nefondate pentru următoarele considerente: În procesul-verbal nr. 11541/C din 3 martie 2003, în exercitarea controlului vamal ulterior, Direcția Generală a Vămilor a stabilit că pentru importurile efectuate în perioada 3 martie – 30 iulie 1998, intimata datorează TVA în sumă de 2.188.112.067 lei, debit care a fost achitat cu ordinele de plată nr.1270 – 1.271 din 7 martie 2003. Prin același act de control, intimata a fost obligată să plătească sumele de 7.237.285.855 lei și 196.930.086 lei, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA, calculate de la data înregistrării declarațiilor vamale de import și până la achitarea efectivă.

Susținerile din recurs privind obligația de plată a TVA vor fi respinse ca fiind lipsite de obiect, pentru că diferența de TVA nu a fost contestată și nu a făcut obiectul judecății. În privința debitelor accesorii, dobânzi și penalități de întârziere, instanța de fond a constatat corect nelegalitatea actelor administrative întocmite de recurenți, exonerând intimata de plata sumelor calculate cu acest titlu. Diferența de TVA aferentă operațiunilor de import a fost stabilită în procedura controlului vamal ulterior, situație în care art. 158 alin.2 din Legea nr. 141/1997 prevede că debitorul vamal ia cunoștință de noua datorie vamală pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală.

Recurenții nu au contestat că noua datorie vamală a intimatei a luat naștere la data de 3 martie 2003, când s-a întocmit procesul verbal nr. 11541/C și nici faptul că, pentru sumele pretinse, acest act reprezintă singurul titlu de creanță bugetară și titlu executoriu, în sensul prevăzut de art.61 alin. (7), art. 158 alin. (3) din Legea nr.141/1997 și art. 4 lit. c) din O.G. nr. 61/2002. În atare situație, sunt nefondate susținerile recurenților privind obligația intimatei de a plăti dobânzi și penalități, ca debite accesorii, pe o perioadă anterioară datei la care debitul principal, reprezentând TVA, a fost constatat și individualizat într-un titlu executoriu, fără să fi existat o culpă a debitorului vamal la momentul când s-a format datoria vamală inițială, prin determinarea de către autoritatea vamală a regimului vamal aplicabil, după verificarea, acceptarea și înregistrarea declarațiilor vamale, conform art. 51 din Legea nr. 141/1997.

În actele contestate în cauză, diferența de TVA a fost calculată pe baza aceleiași documentații prezentată de intimată la înregistrarea declarațiilor vamale de import și de altfel, nici recurenții nu au invocat ca temei al obligației de plată dispozițiile art.144 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 141/1997 privind neîndeplinirea uneia din condițiile stabilite prin regimul vamal sub care au fost plasate mărfurile sau sustragerea acestora de la regimul vamal determinat de autoritatea vamală. De asemenea, este nefondată susținerea recurenților că pentru dobânzile și penalitățile de întârziere aferente TVA, ca drept de import, trebuia aplicat un regim juridic diferit de cel prevăzut în art.61 alin.3 din Legea nr.141/1997 pentru majorările de întârziere aferente diferențelor de taxe vamale.

Conform reglementării vamale cuprinsă în art.3 lit.i și j din Legea nr.141/1997, TVA aferentă importurilor este unul din drepturile de import care definesc datoria vamală și în cazul unor diferențe constatate pe calea controlului vamal ulterior, art.158 alin.2 din aceeași lege prevede că noua datorie vamală, stabilită pentru oricare din elementele sale componente, este adusă la cunoștința debitorului prin actul constatator întocmit de autoritatea vamală. Diferența de TVA, ca drept de import, a fost stabilită în sarcina intimatei potrivit O.G. nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, fiind astfel respectate dispozițiile art. 61 alin. (5) din Legea nr. 141/1997, care prevăd că diferențele la alte drepturi de import decât taxele vamale se soluționează potrivit normelor care reglementează aceste drepturi.

Instanța de fond a constatat corect că această normă de trimitere are ca obiect numai existența și întinderea dreptului de import, care a și fost stabilit în cauză pe baza legislației în vigoare la data înregistrării declarațiilor vamale de import. În lipsa unei culpe a debitorului vamal, exigibilitatea diferenței ulterioare de TVA astfel determinate nu poate fi supusă regulii de drept comun cuprinsă în art. 11 lit. a) din O.G. nr. 3/1992 republicată, care prevede că obligația de plată a TVA ia naștere la data înregistrării declarațiilor vamale, dat fiind că în cauză nu acestea, ci actul constatator din 3 martie 2003 reprezintă titlu de creanță bugetară și titlu executoriu. Față de împrejurarea că intimata a achitat diferența de TVA în termen de 3 zile de la data comunicării noii datorii vamale, instanța de fond a stabilit judicios că nu sunt datorate dobânzile și penalitățile de întârziere calculate de autoritatea vamală.

Concluzia instanței de fond nu a fost rezultatul calificării greșite a TVA ca fiind accesorie taxelor vamale, cum fără temei s-a susținut în recurs. În hotărârea atacată, s-a reținut corect că atât TVA, cât și taxele vamale, ca drepturi de import, au același fapt generator al obligației de plată și din acest motiv, se impune aplicarea aceleiași soluții pentru exigibilitatea diferențelor ulterioare de plată și pentru calculul dobânzilor și penalitățile de întârziere aferente. Concluzia instanței de fond este conformă dispozițiilor art. 25 lit. D din O.G. nr. 3/1992 republicată, care prevăd că TVA aferentă bunurilor din import definitiv trebuie achitată la organul vamal și potrivit regimului în vigoare privind plata taxelor vamale, instituindu-se o procedură derogatorie de la dreptul comun pentru TVA, ca drept de import și care este supusă regulilor procedurale referitoare la datoria vamală.

Pentru considerentele expuse și constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Curtea va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 935 din 17 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 30 ianuarie 2004.