ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 365/2004

Asupra  recursurilor de

față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 9 aprilie 2003, reclamanta S.C.”S.H.” SRL București a

solicitat anularea parțială a procesului-verbal nr. 11541/C/3 martie 2003

întocmit de pârâta Direcția Generală a Vămilor – Direcția de supraveghere

vamală și luptă împotriva fraudelor vamale – Serviciul control ulterior, precum

și anularea parțială a deciziei nr. 80 din 31 martie 2003 emisă de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice în privința sumelor de 7.237.285.855 lei și

196.930.086 lei, reprezentând dobânzi aferente taxei pe valoarea adăugată și

penalități de întârziere.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pentru operațiunile de import

efectuate în perioada 1 februarie – 30 noiembrie 1998 a beneficiat de

facilitățile vamale prevăzute în art. 12 din Legea nr. 35/1991 și respectiv,

art. 6 din Legea nr. 57/1993, însă la controlul ulterior al organelor vamale

s-a constatat în procesul verbal din 3 martie 2003 că pentru importurile din

perioada 3 martie – 30 noiembrie 1998 datorează taxă pe valoare adăugată în sumă

de 2.188.112.067 lei. Reclamanta a învederat că deși această taxă a fost

achitată prin ordinele de plată nr. 1270 și nr. 1271 din 7 martie 2003, pârâții

au stabilit nelegal obligația sa de a plăti dobânzile și penalitățile de

întârziere aferente taxei de la data declarațiilor vamale de import și nu de la

data actului de constatare a datoriei vamale, când a devenit exigibilă

obligația de plată a TVA.

Prin

sentința civilă nr.935 din 17 iunie 2003, Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ a admis acțiunea, a anulat parțial procesul-verbal

nr.11541/C din 3 martie 2003 și decizia nr.80 din 31 martie 2003 în privința

dobânzilor aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 7.237.285.855 lei și

a penalităților de întârziere în sumă de 196.930.086 lei.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 158 alin. (2) din

Legea nr. 141/1997, în cazul unor diferențe ulterioare la datoria vamală,

debitorul ia cunoștință despre noua datorie pe baza actului constatator

întocmit de autoritatea vamală și deci nu poate fi obligat să plătească

penalitățile de întârziere și dobânzile aferente perioadei cuprinse între

momentul înregistrării declarației vamale și cel al întocmirii actului

constatator. De asemenea, instanța de fond a avut în vedere că aceste prevederi

legale sunt aplicabile și pentru diferențele de TVA aferentă operațiunilor de

import, cu motivarea că în definiția datoriei vamale, cuprinsă în legea

sus-menționată, nu se face distincție între taxele vamale și celelalte drepturi

de import, printre care și TVA, motiv pentru care se impune aceeași soluție cu

privire la exigibilitatea diferențelor de plată constatate ulterior.

Împotriva

acestei sentințe și în termen legal, au declarat recurs pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând casarea

hotărârii în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții

au susținut că intimata datorează TVA  în sumă de 2.188.112.067 lei aferentă

importurilor pentru care a beneficiat de prevederile art. 12 din Legea nr. 35/1991

republicată și a recunoscut acest debit, plătind diferența de TVA cu ordinele

de plată din 7 martie 2003. Referitor la dobânzile și penalitățile de

întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, recurenții au susținut că

instanța de fond a apreciat eronat că sunt aplicabile dispozițiile art. 158

alin. (1) din Legea nr. 141/1997, care se referă numai la diferențele de taxe

vamale și nu la taxa pe valoare adăugată, ca impozit indirect supus

prevederilor din O.G. nr. 3/1992. Potrivit art.11 din acest ultim act normativ,

și art. 13 din O.G. nr. 61/2002 și art. 13 din O.G. nr. 26/2001, recurenții au

arătat că în actele pe care le au întocmit au constatat corect obligația

intimatei de a plăti dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA din  ziua

lucrătoare imediat următoare scadenței obligației de plată a TVA care, în cazul

importurilor de bunuri, este data înregistrării declarației vamale.

Recurenții

au criticat ca fiind eronată și concluzia instanței de fond care a apreciat că

TVA este accesorie taxelor vamale, fără a se avea  în vedere dispoziția expresă

din art. 61 alin. (5) din Legea nr. 141/1997 și potrivit căreia, diferențele în

plus sau în minus privind alte drepturi de import se soluționează conform

normelor care reglementează aceste drepturi, făcându-se astfel trimitere la O.G.

nr. 3/1992, care reglementează TVA și datoriile accesorii, reprezentând dobânzi

și penalități de întârziere.

Analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de

dispozițiile art. 304 și art.304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge

ambele recursuri ca nefondate pentru următoarele considerente:

În

procesul-verbal nr. 11541/C din 3 martie 2003, în exercitarea controlului vamal

ulterior, Direcția Generală a Vămilor a stabilit că pentru  importurile

efectuate în perioada 3 martie – 30 iulie 1998, intimata datorează TVA în sumă

de 2.188.112.067 lei, debit care a fost achitat cu ordinele de plată nr.1270 –

1.271 din 7 martie 2003. Prin același act de control, intimata a fost obligată

să plătească sumele de 7.237.285.855 lei și 196.930.086 lei, reprezentând

dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA, calculate de la data

înregistrării declarațiilor vamale de import și până la achitarea efectivă.

Susținerile

din recurs privind obligația de plată a TVA vor fi respinse ca fiind lipsite de

obiect, pentru că diferența de TVA nu a fost contestată și nu a făcut obiectul

judecății.

În

privința debitelor accesorii, dobânzi și penalități de întârziere, instanța de

fond a constatat corect nelegalitatea actelor administrative întocmite de

recurenți, exonerând intimata de plata sumelor calculate cu acest titlu.

Diferența

de TVA  aferentă operațiunilor de import a fost stabilită în procedura

controlului vamal ulterior, situație în care art. 158 alin.2 din Legea nr. 141/1997

prevede că debitorul vamal ia cunoștință de noua datorie vamală pe baza actului

constatator întocmit de autoritatea vamală.

Recurenții

nu au contestat că noua datorie vamală a intimatei a luat naștere la data de 3

martie 2003, când s-a întocmit procesul verbal nr. 11541/C și nici faptul că,

pentru sumele pretinse, acest act reprezintă singurul titlu de creanță bugetară

și titlu executoriu, în sensul prevăzut de art.61 alin. (7), art. 158 alin. (3)

din Legea nr.141/1997 și art. 4  lit. c) din O.G. nr. 61/2002.

În

atare situație, sunt nefondate susținerile recurenților privind obligația

intimatei de a plăti dobânzi și penalități, ca debite accesorii, pe o perioadă

anterioară datei la care debitul principal, reprezentând TVA, a fost constatat

și individualizat  într-un titlu executoriu, fără să fi existat o culpă a

debitorului vamal la momentul când s-a format datoria vamală inițială, prin

determinarea de către autoritatea vamală a regimului vamal aplicabil, după

verificarea, acceptarea și înregistrarea declarațiilor vamale, conform art. 51

din Legea nr. 141/1997.

În

actele contestate în cauză, diferența de TVA a fost calculată pe baza aceleiași

documentații prezentată de intimată la înregistrarea declarațiilor vamale de

import și de altfel, nici recurenții nu au invocat ca temei al obligației de

plată dispozițiile art.144 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 141/1997

privind neîndeplinirea uneia din condițiile stabilite prin regimul vamal sub

care au fost plasate mărfurile sau sustragerea acestora de la regimul vamal

determinat de autoritatea vamală.

De

asemenea, este nefondată susținerea recurenților că pentru dobânzile și

penalitățile de întârziere aferente TVA, ca drept de import, trebuia aplicat un

regim juridic diferit de cel prevăzut în art.61 alin.3 din Legea nr.141/1997

pentru majorările de întârziere aferente diferențelor de taxe vamale.

Conform

reglementării vamale cuprinsă în art.3 lit.i și j din Legea nr.141/1997, TVA

aferentă importurilor este unul din drepturile de import care definesc datoria

vamală și în cazul unor diferențe constatate pe calea controlului vamal

ulterior, art.158 alin.2 din aceeași lege prevede că noua datorie vamală,

stabilită pentru oricare  din elementele sale componente, este adusă la

cunoștința debitorului prin actul constatator întocmit de autoritatea vamală.

Diferența

de TVA, ca drept de import, a fost stabilită în sarcina intimatei potrivit O.G.

nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, fiind astfel respectate

dispozițiile art. 61 alin. (5) din Legea nr. 141/1997, care prevăd că

diferențele la alte drepturi de import decât taxele vamale se soluționează

potrivit normelor care reglementează aceste drepturi. Instanța de fond a

constatat corect că această normă de trimitere are ca obiect numai existența și

întinderea dreptului de import, care a și fost stabilit în cauză pe baza

legislației în vigoare la data înregistrării declarațiilor vamale de import.

În

lipsa unei culpe a debitorului vamal, exigibilitatea diferenței ulterioare de

TVA astfel determinate nu poate fi supusă regulii de drept comun cuprinsă în

art. 11 lit. a) din O.G. nr. 3/1992 republicată, care prevede că obligația de

plată a TVA ia naștere la data înregistrării declarațiilor vamale, dat fiind

că  în cauză nu acestea, ci actul constatator din 3 martie 2003 reprezintă

titlu de creanță bugetară și titlu executoriu.

Față de

împrejurarea că intimata a achitat diferența de TVA în termen de 3 zile de la

data comunicării noii datorii vamale, instanța de fond a stabilit judicios că

nu sunt datorate dobânzile și penalitățile de întârziere calculate de

autoritatea vamală.

Concluzia

instanței de fond nu a fost rezultatul calificării greșite a TVA ca fiind

accesorie taxelor vamale, cum fără temei s-a susținut în recurs.

În

hotărârea atacată, s-a reținut corect că atât TVA, cât și taxele vamale, ca

drepturi de import, au același fapt generator al obligației de plată și din

acest motiv, se impune aplicarea aceleiași soluții pentru exigibilitatea

diferențelor ulterioare de plată și pentru calculul dobânzilor și penalitățile

de întârziere aferente. Concluzia instanței de fond este conformă dispozițiilor

art. 25 lit. D din O.G. nr. 3/1992 republicată, care prevăd că TVA aferentă

bunurilor din import definitiv trebuie achitată la organul vamal și potrivit

regimului în vigoare privind plata taxelor vamale, instituindu-se o procedură

derogatorie de la dreptul comun pentru TVA, ca drept de import și care este

supusă regulilor procedurale referitoare la datoria vamală.

Pentru

considerentele expuse și constatând că nu există motive de casare sau de

modificare a hotărârii atacate, Curtea va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Autoritatea

Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 935 din 17 iunie 2003 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi  30 ianuarie 2004.