ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 596/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 22 mai 2003, reclamanta B.A.T. SRL a solicitat anularea deciziei nr. 102 din

18 aprilie 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare

a Contestațiilor și a procesului-verbal nr. 13156/C din 10 martie 2003,

întocmit de reprezentanții Direcției Generale a Vămilor, precum și suspendarea

executării obligației stabilită prin actele contestate.

În motivarea acțiunii,

reclamanta arată că a efectuat mai multe importuri de mărfuri în cursul anului

1998, menționate în declarațiile vamale depuse la Biroul Vamal Târguri și Expoziții și că prin procesul-verbal pe care îl contestă, s-a reținut

că nu a evidențiat și nu a plătit T.V.A. pentru aceste importuri, în sumă de

289.766.585 lei, la care s-au calculat dobânzi în valoare de 1.021.659.025 lei

și penalități, în valoare de 26.078.993 lei.

Mai arată că organul vamal

avea datoria să verifice corectitudinea completării declarațiilor vamale,

originea mărfurilor și cuantumul datoriei vamale, în mod automat, prin

programul ASICUDA, ceea ce a și făcut la momentul importurilor, fără să-i

stabilească obligația plății T.V.A., astfel că neplata T.V.A. nu poate să fie

imputată reclamantei și cu atât mai mult, nu poate fi obligată la penalități.

Menționează că susținerea

Ministerului Finanțelor Publice, în sensul că nu se putea exercita dreptul de

deducere și nici compensarea din oficiu de către organele de control vamal,

pentru că nu a făcut dovada achitării T.V.A. în vamă, nu este întemeiată,

deoarece potrivit legislației privind T.V.A., de la data depunerii decontului

se putea face o astfel de compensare, având de recuperat T.V.A. în sumă de

1.858.583.428 lei.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2131 din 16 decembrie

2003, a admis acțiunea, anulând decizia și procesul-verbal contestate.

Instanța reține că

reclamanta a completat în mod corect declarația vamală, înscriind în aceasta

codul 107, însă sistemul informatizat al Autorității Naționale a Vămilor era eronat,

iar reclamanta nu avea obligația să rectifice declarația vamală, care era

completată corect.

Mai reține că numai

autoritatea vamală este în culpă și numai aceasta sau lucrătorii săi pot fi

obligați să achite penalitățile și dobânzile, dar reclamanta nu poate fi

exonerată de plata T.V.A., pentru că această obligație există și a fost

constatată în termenul de prescripție de 5 ani.

Împotriva sentinței au

declarat recurs, pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor (fostă Direcția

Generală a Vămilor), precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București.

Ministerul Finanțelor

Publice critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că

instanța a reținut greșit că, deși datoria vamală a fost stabilită în mod

eronat, acest lucru nu-i poate fi imputat reclamantei, dar aceasta nu se poate

apăra, invocând necunoașterea legii, deoarece art. 6 pct. B lit. a) alin. (2)

din O.G. nr. 3/1993, reformulat prin pct. 1 din O.G. nr. 34/1997, a fost

publicat în Monitorul Oficial, text care prevedea că bunurile importate de

reclamantă erau scutite de plata taxelor vamale, nu însă și de plata T.V.A.

Susține și că reclamanta

este cea care a completat pe proprie răspundere declarațiile vamale de import

și indiferent de eventualele probleme ale sistemului informatizat al organelor

vamale, ea avea obligația să cunoască legea și să vireze T.V.A. datorată pentru

importurile efectuate.

Menționează că dreptul de

deducere a T.V.A. de achitat, ia naștere la data plății acesteia și cum n-a

achitat nici impozitul datorat bugetului de stat, nu poate beneficia de dreptul

de deducere a acestei taxe și nici nu poate opera compensarea.

Autoritatea Națională a

Vămilor consideră că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, deoarece

reclamanta trebuia să cunoască dispozițiile legale care nu o exceptau de la

plata T.V.A., ci numai de la plata taxelor vamale pentru autoturismele

importate, aduse ca aport în numerar la capitalul social al investiției

străine.

Consideră că reclamanta este

în culpă și pentru că este cea care a completat declarația vamală de import și

răspunde pentru exactitatea datelor înscrise în declarația vamală, pentru

autenticitatea documentelor anexate acesteia și pentru plasarea mărfurilor sub

regimul vamal solicitat.

Arată că reclamanta avea

posibilitatea să rectifice declarația vamală, până la controlul ulterior

efectuat de organele vamale, ceea ce nu a făcut și că, chiar dacă sistemul

informatic nu permitea introducerea unui alt cod adițional decât 107, aceasta

putea solicita calcularea T.V.A. la momentul importului sau ulterior acordării

liberului de vamă.

Mai arată că dobânzile și

penalitățile de întârziere s-au stabilit în conformitate cu prevederile O.G. nr.

61/2002 și că nu se putea face compensarea odată cu depunerea decontului de

T.V.A. aferent lunii mai 1998, cum greșit reține instanța, deoarece procesul-verbal

nu exista la data când se pretinde că trebuia luat în considerare, iar sumele

de plată sau de recuperat înscrise în decontul de T.V.A. al unei luni

calendaristice, sunt preluate succesiv în deconturile perioadelor de gestiune

următoare.

Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București critică sentința pentru nelegalitate,

considerând că reclamanta avea obligația de a evidenția și a plăti T.V.A.,

chiar dacă era scutită de plata taxelor vamale, fiind lipsită de relevanță

împrejurarea că a completat declarațiile vamale pe formular electronic și că

organul vamal i-a acordat liberul de vamă, fără să-i pună în vedere obligația

de plată a T.V.A., din cauza faptului că sistemul informatizat al său nu era

actualizat.

Menționează că reclamanta

este în culpă, pentru că a profitat de neglijența organului vamal și nu a

solicitat calcularea T.V.A., deși trebuia să cunoască dispozițiile legale în

materie, iar faptul că autoritatea vamală a calculat eronat datoria vamală, nu

prezintă relevanță în cauză.

Consideră că organul vamal a

calculat legal dobânzi și penalități de întârziere pentru neplata T.V.A. și că

nu era posibilă compensarea, pentru că societatea nu a solicitat calcularea

T.V.A. aferentă importurilor, obligație ce s-a stabilit abia la data de 10

martie 2003, prin procesul-verbal de control contestat în prezenta cauză.

Intimata-reclamantă a depus

la dosar, întâmpinare, prin care solicită ca recursurile să fie respinse,

deoarece a completat corect declarația vamală pe formularul electronic, cu

utilizarea programului ASICUDA, prin completarea codului aferent operațiunii de

import, declarația vamală a fost verificată de organul vamal, care a acordat

liberul de vamă, documentele anexate erau autentice, iar mărfurile au fost

plasate sub regimul vamal solicitat, astfel că numai organul vamal este în

culpă și nu este legal să suporte plata T.V.A. și a dobânzilor și penalităților

stabilite în sarcina sa.

Susține că motivele care au

stat la baza pronunțării hotărârii, nu sunt centrate pe necunoașterea de către

aceasta, a dispozițiilor legale, ci pe culpa organelor vamale și că obligația

de plată a T.V.A. aferentă importului, se putea compensa în luna mai 1998, când

societatea avea de recuperat suma de 1.858.583.428 lei.

Motivele de recurs invocate

de recurenți se vor analiza împreună, deoarece în general sunt aceleași.

Din analiza materialului

probator aflat la dosar, în funcție de motivele de recurs invocate și de

apărările intimatei-reclamante se rețin următoarele:

În luna martie 1998,

intimata a efectuat importuri de autoturisme ca aport în numerar la capitalul

social al investiției străine, importuri ce erau scutite de plata taxelor

vamale, în temeiul art. 6 din Legea nr. 57/1993, nu însă și de plata T.V.A.,

care se datora conform prevederilor art. 6 pct. B lit. a) alin. (2) din O.G. nr.

3/1992, text reformulat prin pct. 1 din O.G. nr. 34/1997.

Ca atare, la data efectuării

importurilor în discuție dispozițiile legale prevedeau obligativitatea plății

T.V.A. pentru acestea.

Faptul că organul vamal nu a

pretins atunci plata T.V.A., din cauza unor deficiențe în funcționarea

sistemului său informatizat, nu este de natură să exonereze pe intimată, de

plata T.V.A.

De altfel, între timp

intimata a achitat suma de 298.766.585 lei, reprezentând T.V.A. aferentă

acestor importuri, dar susține că nu o datora și, mai ales, că nu poate fi

obligată la plata dobânzilor și penalităților de întârziere stabilite de

organul vamal, prin procesul-verbal de control nr. 13156/C din 10 martie 2003

(contestat în prezenta cauză).

Conform prevederilor art. 61

din Legea nr. 141/1997, autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5

ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al

operațiunilor de import, ceea ce a și făcut în cauza de față.

Și instanța de fond a

reținut corect că intimata-reclamantă nu poate fi exonerată de plata T.V.A.,

pentru că există o astfel de obligație legală, care a fost constatată în

termenul de prescripție de 5 ani, dar consideră că aceasta are dreptul la

stingerea obligației, odată cu depunerea decontului de T.V.A. aferent lunii mai

1998, deoarece organele de control vamal puteau efectua compensarea.

Această susținere nu poate

fi reținută, pentru că în mai 1998 nu există vreun act în care să se menționeze

obligația pentru intimată, de a plăti suma de 289.766.585 lei cu titlu de

T.V.A., pentru mărfurile importate, pentru ca în acest fel să se poată efectua

compensarea cu T.V.A. ce urma să i se restituie.

Ca atare, nu se poate

considera stinsă obligația de plată a T.V.A., în sumă de 289.766.585 lei,

astfel că sentința atacată este nelegală din acest motiv.

Dar, corect a reținut

instanța de fond, că intimata nu poate fi obligată la plata dobânzilor în sumă

de 1.021.659.025 lei și a penalităților de întârziere, în sumă de 26.078.993

lei, stabilite de către autoritățile abilitate, pentru întârzierea la plata

T.V.A.

Intimata a completat corect

declarația vamală, cu date reale și prin indicarea codului 107, a depus anexat

la aceasta, documente autentice, iar mărfurile importate au fost plasate sub

regimul vamal solicitat, respectând întocmai prevederile art. 40 din H.G. nr. 626/1997.

Faptul că sistemul informatizat al

autorității vamale a stabilit incorect datoria vamală, duce la concluzia că

numai organul vamal este în culpă pentru neplata T.V.A., de către intimată și

din acest motiv ea nu poate fi obligată la plata dobânzilor și penalităților de

întârziere stabilite în sarcina sa, pentru plata cu întârziere a sumei de

289.766.585 lei reprezentând T.V.A.

Organul vamal era cel care

trebuie să calculeze datoria vamală a intimatei și cum aceasta a completat

corect declarația vamală și a depus acte justificative reale, nu poate fi

obligată să suporte și dobânzi și penalități de întârziere, nefiind în culpă.

Pentru considerentele

arătate mai sus, în temeiul art. 312 și 314 C. proc. civ., se vor admite

recursurile și va fi modificată sentința recurată, în sensul de a se menține

actele contestate în ce privește obligația pentru reclamanta-intimată, la plata

sumei de 289.766.585 lei, cu titlu de T.V.A., urmând a se menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de

Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Autoritatea Națională a Vămilor,

împotriva sentinței civile nr. 2131 din 16 decembrie 2003, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată,

în sensul că menține procesul verbal de control, cu privire la constatarea

obligației de plată a sumei de 289.766.585 lei, cu titlu de T.V.A.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2005.