ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 596/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 22 mai 2003, reclamanta B.A.T. SRL a solicitat anularea deciziei nr. 102 din 18 aprilie 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a procesului-verbal nr. 13156/C din 10 martie 2003, întocmit de reprezentanții Direcției Generale a Vămilor, precum și suspendarea executării obligației stabilită prin actele contestate. În motivarea acțiunii, reclamanta arată că a efectuat mai multe importuri de mărfuri în cursul anului 1998, menționate în declarațiile vamale depuse la Biroul Vamal Târguri și Expoziții și că prin procesul-verbal pe care îl contestă, s-a reținut că nu a evidențiat și nu a plătit T.V.A.

pentru aceste importuri, în sumă de 289.766.585 lei, la care s-au calculat dobânzi în valoare de 1.021.659.025 lei și penalități, în valoare de 26.078.993 lei. Mai arată că organul vamal avea datoria să verifice corectitudinea completării declarațiilor vamale, originea mărfurilor și cuantumul datoriei vamale, în mod automat, prin programul ASICUDA, ceea ce a și făcut la momentul importurilor, fără să-i stabilească obligația plății T.V.A., astfel că neplata T.V.A. nu poate să fie imputată reclamantei și cu atât mai mult, nu poate fi obligată la penalități. Menționează că susținerea Ministerului Finanțelor Publice, în sensul că nu se putea exercita dreptul de deducere și nici compensarea din oficiu de către organele de control vamal, pentru că nu a făcut dovada achitării T.V.A.

în vamă, nu este întemeiată, deoarece potrivit legislației privind T.V.A., de la data depunerii decontului se putea face o astfel de compensare, având de recuperat T.V.A. în sumă de 1.858.583.428 lei. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2131 din 16 decembrie 2003, a admis acțiunea, anulând decizia și procesul-verbal contestate. Instanța reține că reclamanta a completat în mod corect declarația vamală, înscriind în aceasta codul 107, însă sistemul informatizat al Autorității Naționale a Vămilor era eronat, iar reclamanta nu avea obligația să rectifice declarația vamală, care era completată corect. Mai reține că numai autoritatea vamală este în culpă și numai aceasta sau lucrătorii săi pot fi obligați să achite penalitățile și dobânzile, dar reclamanta nu poate fi exonerată de plata T.V.A., pentru că această obligație există și a fost constatată în termenul de prescripție de 5 ani.

Împotriva sentinței au declarat recurs, pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor (fostă Direcția Generală a Vămilor), precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Ministerul Finanțelor Publice critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța a reținut greșit că, deși datoria vamală a fost stabilită în mod eronat, acest lucru nu-i poate fi imputat reclamantei, dar aceasta nu se poate apăra, invocând necunoașterea legii, deoarece art. 6 pct. B lit. a) alin. (2) din O.G. nr. 3/1993, reformulat prin pct. 1 din O.G. nr. 34/1997, a fost publicat în Monitorul Oficial, text care prevedea că bunurile importate de reclamantă erau scutite de plata taxelor vamale, nu însă și de plata T.V.A.

Susține și că reclamanta este cea care a completat pe proprie răspundere declarațiile vamale de import și indiferent de eventualele probleme ale sistemului informatizat al organelor vamale, ea avea obligația să cunoască legea și să vireze T.V.A. datorată pentru importurile efectuate. Menționează că dreptul de deducere a T.V.A. de achitat, ia naștere la data plății acesteia și cum n-a achitat nici impozitul datorat bugetului de stat, nu poate beneficia de dreptul de deducere a acestei taxe și nici nu poate opera compensarea. Autoritatea Națională a Vămilor consideră că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, deoarece reclamanta trebuia să cunoască dispozițiile legale care nu o exceptau de la plata T.V.A., ci numai de la plata taxelor vamale pentru autoturismele importate, aduse ca aport în numerar la capitalul social al investiției străine.

Consideră că reclamanta este în culpă și pentru că este cea care a completat declarația vamală de import și răspunde pentru exactitatea datelor înscrise în declarația vamală, pentru autenticitatea documentelor anexate acesteia și pentru plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat. Arată că reclamanta avea posibilitatea să rectifice declarația vamală, până la controlul ulterior efectuat de organele vamale, ceea ce nu a făcut și că, chiar dacă sistemul informatic nu permitea introducerea unui alt cod adițional decât 107, aceasta putea solicita calcularea T.V.A. la momentul importului sau ulterior acordării liberului de vamă. Mai arată că dobânzile și penalitățile de întârziere s-au stabilit în conformitate cu prevederile O.G.

nr. 61/2002 și că nu se putea face compensarea odată cu depunerea decontului de T.V.A. aferent lunii mai 1998, cum greșit reține instanța, deoarece procesul-verbal nu exista la data când se pretinde că trebuia luat în considerare, iar sumele de plată sau de recuperat înscrise în decontul de T.V.A. al unei luni calendaristice, sunt preluate succesiv în deconturile perioadelor de gestiune următoare. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București critică sentința pentru nelegalitate, considerând că reclamanta avea obligația de a evidenția și a plăti T.V.A., chiar dacă era scutită de plata taxelor vamale, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că a completat declarațiile vamale pe formular electronic și că organul vamal i-a acordat liberul de vamă, fără să-i pună în vedere obligația de plată a T.V.A., din cauza faptului că sistemul informatizat al său nu era actualizat.

Menționează că reclamanta este în culpă, pentru că a profitat de neglijența organului vamal și nu a solicitat calcularea T.V.A., deși trebuia să cunoască dispozițiile legale în materie, iar faptul că autoritatea vamală a calculat eronat datoria vamală, nu prezintă relevanță în cauză. Consideră că organul vamal a calculat legal dobânzi și penalități de întârziere pentru neplata T.V.A. și că nu era posibilă compensarea, pentru că societatea nu a solicitat calcularea T.V.A. aferentă importurilor, obligație ce s-a stabilit abia la data de 10 martie 2003, prin procesul-verbal de control contestat în prezenta cauză.

Intimata-reclamantă a depus la dosar, întâmpinare, prin care solicită ca recursurile să fie respinse, deoarece a completat corect declarația vamală pe formularul electronic, cu utilizarea programului ASICUDA, prin completarea codului aferent operațiunii de import, declarația vamală a fost verificată de organul vamal, care a acordat liberul de vamă, documentele anexate erau autentice, iar mărfurile au fost plasate sub regimul vamal solicitat, astfel că numai organul vamal este în culpă și nu este legal să suporte plata T.V.A. și a dobânzilor și penalităților stabilite în sarcina sa. Susține că motivele care au stat la baza pronunțării hotărârii, nu sunt centrate pe necunoașterea de către aceasta, a dispozițiilor legale, ci pe culpa organelor vamale și că obligația de plată a T.V.A.

aferentă importului, se putea compensa în luna mai 1998, când societatea avea de recuperat suma de 1.858.583.428 lei. Motivele de recurs invocate de recurenți se vor analiza împreună, deoarece în general sunt aceleași. Din analiza materialului probator aflat la dosar, în funcție de motivele de recurs invocate și de apărările intimatei-reclamante se rețin următoarele: În luna martie 1998, intimata a efectuat importuri de autoturisme ca aport în numerar la capitalul social al investiției străine, importuri ce erau scutite de plata taxelor vamale, în temeiul art. 6 din Legea nr. 57/1993, nu însă și de plata T.V.A., care se datora conform prevederilor art. 6 pct. B lit. a) alin. (2) din O.G. nr. 3/1992, text reformulat prin pct. 1 din O.G.

nr. 34/1997. Ca atare, la data efectuării importurilor în discuție dispozițiile legale prevedeau obligativitatea plății T.V.A. pentru acestea. Faptul că organul vamal nu a pretins atunci plata T.V.A., din cauza unor deficiențe în funcționarea sistemului său informatizat, nu este de natură să exonereze pe intimată, de plata T.V.A. De altfel, între timp intimata a achitat suma de 298.766.585 lei, reprezentând T.V.A. aferentă acestor importuri, dar susține că nu o datora și, mai ales, că nu poate fi obligată la plata dobânzilor și penalităților de întârziere stabilite de organul vamal, prin procesul-verbal de control nr. 13156/C din 10 martie 2003 (contestat în prezenta cauză). Conform prevederilor art. 61 din Legea nr. 141/1997, autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al operațiunilor de import, ceea ce a și făcut în cauza de față.

Și instanța de fond a reținut corect că intimata-reclamantă nu poate fi exonerată de plata T.V.A., pentru că există o astfel de obligație legală, care a fost constatată în termenul de prescripție de 5 ani, dar consideră că aceasta are dreptul la stingerea obligației, odată cu depunerea decontului de T.V.A. aferent lunii mai 1998, deoarece organele de control vamal puteau efectua compensarea. Această susținere nu poate fi reținută, pentru că în mai 1998 nu există vreun act în care să se menționeze obligația pentru intimată, de a plăti suma de 289.766.585 lei cu titlu de T.V.A., pentru mărfurile importate, pentru ca în acest fel să se poată efectua compensarea cu T.V.A. ce urma să i se restituie.

Ca atare, nu se poate considera stinsă obligația de plată a T.V.A., în sumă de 289.766.585 lei, astfel că sentința atacată este nelegală din acest motiv. Dar, corect a reținut instanța de fond, că intimata nu poate fi obligată la plata dobânzilor în sumă de 1.021.659.025 lei și a penalităților de întârziere, în sumă de 26.078.993 lei, stabilite de către autoritățile abilitate, pentru întârzierea la plata T.V.A. Intimata a completat corect declarația vamală, cu date reale și prin indicarea codului 107, a depus anexat la aceasta, documente autentice, iar mărfurile importate au fost plasate sub regimul vamal solicitat, respectând întocmai prevederile art. 40 din H.G. nr. 626/1997.

Faptul că sistemul informatizat al autorității vamale a stabilit incorect datoria vamală, duce la concluzia că numai organul vamal este în culpă pentru neplata T.V.A., de către intimată și din acest motiv ea nu poate fi obligată la plata dobânzilor și penalităților de întârziere stabilite în sarcina sa, pentru plata cu întârziere a sumei de 289.766.585 lei reprezentând T.V.A. Organul vamal era cel care trebuie să calculeze datoria vamală a intimatei și cum aceasta a completat corect declarația vamală și a depus acte justificative reale, nu poate fi obligată să suporte și dobânzi și penalități de întârziere, nefiind în culpă. Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 312 și 314 C. proc.

civ., se vor admite recursurile și va fi modificată sentința recurată, în sensul de a se menține actele contestate în ce privește obligația pentru reclamanta-intimată, la plata sumei de 289.766.585 lei, cu titlu de T.V.A., urmând a se menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 2131 din 16 decembrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Modifică sentința atacată, în sensul că menține procesul verbal de control, cu privire la constatarea obligației de plată a sumei de 289.766.585 lei, cu titlu de T.V.A. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2005.