ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2281/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin încheierea din 21 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 2208/2005, în baza art. 300 1 alin. (1) C. proc. pen., a fost constatată ca fiind legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpaților M.I. și C.A. Potrivit art. 300 1 alin. (3), raportat la art. 160 b C. proc. pen., a fost menținută măsura arestării preventive a celor doi inculpați. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Ploiești a reținut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpaților, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestora.

Împotriva încheierii din 21 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs, în termen legal, inculpatul M.I. care, prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat, este nefondat pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 36 din 15 februarie 2005, pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. 1334/2004 au fost condamnați inculpații M.I. și C.A. la câte o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen.

S-a reținut că, în după-amiaza zilei de 6 septembrie 2004, inculpații M.I. și C.A., prin violență, au deposedat-o pe partea vătămată A.I., în vârstă de 71 ani, de suma de 1.760.000 lei. Fapta s-a petrecut în zona industrială a orașului Buzău. În urma agresiunii partea vătămată a suferit leziuni pentru a căror vindecare a necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel inculpații M.I. și C.A., apel care formează obiectul dosarului nr. 2208/2005 al Curții de Apel Ploiești. La termenul din 21 martie 2005, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Ploiești, verificând din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpaților, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul M.I.

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Este adevărat că, potrivit art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte însă sunt înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus menționată. Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat s-au reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”. Rezultă așadar că reglementările cuprinse în art. 5 paragraful 3 din Convenție sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.

În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale. Rezultă așadar că, dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept [(art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaților.

Înalta Curte apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei (profitând de vârsta înaintată a părții vătămate), de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpați prin săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave, ce vizează simultan atât integritatea fizică a persoanei, cât și bunurile acesteia, de urmările directe păgubitoare și traumatizante asupra părții vătămate, dar și de conduita inculpaților, care au avut o poziție procesuală nesinceră, în pofida probelor administrate, lăsarea în libertate a acestora, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii. Toate aceste aspecte justifică dispoziția instanței de apel în sensul menținerii arestării preventive, astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva încheierii pronunțată la 21 martie 2005 de către Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 2208/2005. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 aprilie 2005.