ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2281/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin încheierea din 21

martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 2208/2005,

în baza art. 300

1

alin. (1) C. proc. pen., a fost constatată ca

fiind legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpaților M.I. și

C.A.

Potrivit art. 300

1

alin. (3), raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a fost menținută

măsura arestării preventive a celor doi inculpați.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel Ploiești a reținut că, verificând legalitatea

arestării preventive a inculpaților, s-a constatat că temeiurile care au stat

la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a acestora.

Împotriva încheierii din 21

martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs, în termen

legal, inculpatul M.I. care, prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat

admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat, este

nefondat pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 36

din 15 februarie 2005, pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. 1334/2004

au fost condamnați inculpații M.I. și C.A. la câte o pedeapsă de 7 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen.

S-a reținut că, în

după-amiaza zilei de 6 septembrie 2004, inculpații M.I. și C.A., prin violență,

au deposedat-o pe partea vătămată A.I., în vârstă de 71 ani, de suma de

1.760.000 lei.

Fapta s-a petrecut în zona

industrială a orașului Buzău.

În urma agresiunii partea

vătămată a suferit leziuni pentru a căror vindecare a necesitat 7-8 zile de

îngrijiri medicale.

Împotriva hotărârii primei

instanțe au declarat apel inculpații M.I. și C.A., apel care formează obiectul

dosarului nr. 2208/2005 al Curții de Apel Ploiești.

La termenul din 21 martie

2005, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Ploiești,

verificând din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive, a

menținut starea de arest a inculpaților, pronunțând încheierea atacată cu

recurs în prezenta cauză de către inculpatul M.I.

Cu privire la această

dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că, potrivit

art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi

privat de libertate.

În aceleași texte însă sunt

înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful

1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se

exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a

fost arestat s-au reținut în vederea aducerii sale în fața autorității

judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit

o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20

din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte

tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale”.

Rezultă așadar că

reglementările cuprinse în art. 5 paragraful 3 din Convenție sunt obligatorii,

făcând parte din ordinea de drept internă.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de

arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate

trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în

legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea

procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la

dispozițiile constituționale.

Rezultă așadar că,

dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se

facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală,

fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă

din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept [(art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a inculpaților.

Înalta Curte apreciază că,

în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările

comiterii faptei (profitând de vârsta înaintată a părții vătămate), de

importanța relațiilor sociale încălcate de inculpați prin săvârșirea unei

infracțiuni deosebit de grave, ce vizează simultan atât integritatea fizică a

persoanei, cât și bunurile acesteia, de urmările directe păgubitoare și

traumatizante asupra părții vătămate, dar și de conduita inculpaților, care au

avut o poziție procesuală nesinceră, în pofida probelor administrate, lăsarea

în libertate a acestora, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin

crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a

justiției.

Pe de altă parte, asemenea

fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul

infracțional și ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea

legii.

Faptul că a fost pronunțată

o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Toate aceste aspecte justifică

dispoziția instanței de apel în sensul menținerii arestării preventive, astfel

că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul M.I.

În baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva încheierii pronunțată la 21

martie 2005 de către Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 2208/2005.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 4 aprilie 2005.