ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3234/2005

Asupra recursului penal de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 10 mai

2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și familie, în dosarul nr. 850/M/2005 s-a dispus, printre

altele, menținerea stării de arest a inculpatului R.F.D., în temeiul

prevederilor art. 300

2

C. proc. pen., combinat cu art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea

arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat

la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a acestuia.

Împotriva încheierii din 10

mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, în termen

legal, inculpatul R.F.D. care, prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat admiterea

acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este

nefondat pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 191

din 10 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,

în dosarul nr. 5725/2004, inculpatul R.F.D. a fost condamnat la o pedeapsă de 5

ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută

de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

S-a reținut că, la data de

22 septembrie 2004, în timp ce se afla pe strada Sebastian din sectorul 5,

inculpatul, prin amenințări verbale, a deposedat-o pe partea vătămată I.C.M.,

de un telefon mobil, marca Siemens.

Împotriva hotărârii primei

instanțe a declarat apel inculpatul R.F.D., apel care formează obiectul dosarului

nr. 850/M/2005 al Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și familie.

La termenul din 10 mai 2005,

instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând

din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de

arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză

de către inculpatul R.F.D.

Cu privire la această

dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că, potrivit art.

5 din C.A.D.O.L.F. și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu

poate fi privat de libertate.

În aceleași texte însă sunt

înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful

1 lit. c) din C.A.D.O.L.F., ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se

prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și

cel care a fost arestat s-au reținut în vederea aducerii sale în fața

autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui

că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20

din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte

tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale”.

Rezultă așadar că

reglementările cuprinse în art. 5 paragraful 3 din Convenție sunt obligatorii,

făcând parte din ordinea de drept internă.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de

arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate

trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în

legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea

procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la

dispozițiile constituționale.

Rezultă așadar că,

dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se

facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală,

fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă

din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept [(art. 148 alin. (1) lit. f) și h) C. proc. pen.)] care au stat la baza

luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea

de libertate a inculpatului.

Înalta Curte apreciază că,

în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările

comiterii faptei (profitând de vârsta părții vătămate), de importanța

relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unei infracțiuni

deosebit de grave, ce vizează simultan atât integritatea fizică a persoanei,

cât și bunurile acesteia, de urmările directe păgubitoare și traumatizante

asupra părții vătămate, dar și de conduita inculpatului, care a avut o poziție

procesuală nesinceră, în pofida probelor administrate, lăsarea în libertate a

acestuia, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui

sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, asemenea

fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul

infracțional și ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea

legii.

Faptul că a fost pronunțată

o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Toate aceste aspecte

justifică dispoziția instanței de apel în sensul menținerii arestării

preventive, astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul R.F.D.

În baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul R.F.D. împotriva încheierii din 10

mai 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală pentru

cauze cu minori și familie, în dosarul nr. 850/M/2005.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 mai 2005.