ÎCCJ, Decizia nr. 150/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 4 martie 1999,

petenta Societatea Agricolă I., cu sediul în comuna Cogealac, prin D.M., în

calitate de președinte, a formulat plângere împotriva lui T.M., președinte al secției

de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

În esență, petentul a arătat

că în perioada 1998 - 1999 a depus la secția de contencios administrativ a

Curții Supreme de Justiție, mai multe cereri, referitoare la dosarul civil nr. 1815/1997.

În fine, acesta a mai depus și o cerere prin care a solicitat învestirea cu

formulă executorie a unei hotărâri judecătorești. Toate cererile i-au fost

restituite prin poștă, sub semnătura președintelui secției.

Prin rezoluția nr. 149/P/1999

din 1 aprilie 1999, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția

anticorupție, urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi

penale față de T. M., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.,

în temeiul art. 228 alin. (6) și a art. 10 lit. a) C. proc. pen.

S-a reținut că cererile

intitulate de petent, ca fiind „de recurs

”,

în dosarul nr. 1815/1997, au

primit calificarea corespunzătoare din partea conducerii secției, care le-a

apreciat, ca fiind petiții cu caracter administrativ, și nu jurisdicțional.

Odată cu restituirea lor,

conducerea secției a comunicat petentului, și îndrumările necesare pentru ca

viitoarele solicitări ale acestuia să capete și eficiență juridică.

Cererea de învestire cu

formulă executorie a fost restituită petentului, cu mențiunea de a se adresa

Curții de Apel Ploiești, pentru soluționare.

Din situația de fapt

reținută, corespunzător probatoriului administrat în cauză, rezultă că șeful secției

de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție a acționat cu bună

credință, în limita atribuțiilor sale, nesăvârșind nici o faptă penală.

Împotriva acestei rezoluții,

petenta a formulat plângere, fără a formula critici concrete referitoare la

rezoluția atacată.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin sentința nr. 229 din 15 octombrie 2004, a respins

plângerea, ca nefondată.

S-a reținut că președintele secției

de contencios administrativ a acționat legal, în limita competențelor ce-i

reveneau, așa cum rezultă din actele dosarului.

Prin urmare, în mod corect

organul de urmărire penală a reținut incidența în cauză a art. 10 lit. a) C.

proc. pen.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petenta Societatea Agricolă I. a declarat recurs, fără a invoca nici

unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. sau

a formula critici, cu referire la sentința atacată, susceptibile a fi încadrate

în vreunul dintre acestea.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 200 C. proc.

pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire

la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată”.

În vederea realizării obiectului

urmării penale, astfel cum acesta a fost definit în textul menționat, legea

procesuală penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a

acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

săvârșirea infracțiunii cu privire la care organele de urmărire penală au fost

sesizate, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile,

reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,

declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi

penale sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se

dispune neînceperea acesteia.

În cazul contestării acestei

soluții, prin formularea plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc.

pen., controlul judiciar privește temeinicia rezoluției în raport cu

cercetările efectuate.

Pentru a respinge plângerea

și a menține rezoluția atacată, instanța de judecată a constatat că în mod

corect, corespunzător probatoriului administrat, organul de urmărire penală a

reținut că fapta nu există, președintele secției de contencios administrativ a

Curții Supreme de Justiție îndeplinindu-și legal atribuțiile, în limita

competențelor ce-i reveneau în această calitate.

Or, cazul privitor la

inexistența faptei, ca temei al soluției de neîncepere a urmăririi penale, este

susținut de materialul probator administrat, a cărui concluzie logică

incontestabilă o reprezintă.

Petenta, formulând plângere

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., a reiterat același susțineri

și nu a propus alte mijloace de probă.

Ca atare, soluția criticată

de petentă, în condițiile inexistenței acelui minim de indicii care să poată

forma convingerea organului de urmărire penală, că poate începe urmărirea, este

temeinică și legală.

Așa fiind, menținând

rezoluția atacată, ca urmare a respingerii plângerii formulate de petent

împotriva acesteia, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta Societatea

Agricolă I. care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligată la

plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petenta Societatea Agricolă I. împotriva sentinței nr. 229

din 15 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 1676/2004.

Obligă recurenta menționată

să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2005.