ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1750/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința atacată cu

recurs, sentința civilă nr. 29, pronunțată la data de 14 ianuarie 2004, în

dosarul nr. 3839/2003, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul J.L. și a anulat hotărârea

nr. 9329/7402/2003, adoptată de Comisia de specialitate din cadrul Casei de

Pensii a municipiului București, care a fost obligată să emită o nouă hotărâre

prin care să constate că reclamantul este beneficiar al Legii nr. 189/2000.

Pentru a pronunța această

soluție, curtea de apel a reținut că autoritatea competentă a respins cererea

reclamantului, de a i se acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000,

actul administrativ atacat fiind nelegal și netemeinic, din probele

administrate rezultând că reclamantul și familia părinților săi au fost

deportați în regiunea Kzii - Orda, pe motive etnice, iar tatăl său a și fost

executat în anul 1942, în orașul Sverdlavsk.

Împotriva acestei soluții a

formulat recurs, Casa de Pensii a municipiului București, susținând că instanța

a dat o sentință casabilă, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., actul

administrativ atacat fiind legal și temeinic, reclamantul nedepunând, o dată cu

cererea de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, actele necesare

dovedirii persecuțiilor care au fost exercitate din motive etnice, asupra sa,

de către autoritățile din România.

Recursul este nefondat.

Din actele emise de

autoritățile din Republica Moldova, rezultă în mod neechivoc, că familia

reclamantului, între care și acesta, a fost deportată din localitatea Rădeni,

județul Orhei, în regiunea Kzîl - Orda, în baza hotărârii din 12 iunie 1941, a

organelor securității din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească,

înființată după cedarea Basarabiei, de către România.

Mai rezultă că tatăl

reclamantului a fost arestat și, la data de 21 martie 1942, a fost executat

prin împușcare, de către autoritățile sovietice, familia acestuia rămânând în

evidențele regiunii Kzîl - Orda, până la data de 1 august 1956.

Potrivit prevederilor art. 1

lit. c) din O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi, persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6

septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, aprobată prin Legea nr.

189/2000, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de drepturile

prevăzute de această ordonanță, cetățeanul român care, în perioada respectivă,

a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind refugiat, expulzat sau

strămutat în altă localitate.

Soluționarea recursului de

față și aprecierea legalității și temeiniciei soluției recurate, depind de

răspunsul care se va da la întrebarea dacă Statul Român este răspunzător pentru

prejudiciile suferite de cetățenii români din teritoriile cedate în vara anului

1940, de România.

Este un fapt istoric

necontestat că, în vara anului 1940, România, în conjunctura istorică a

perioadei respective, a cedat teritorii care aparțineau țării în urma Marii

Uniri din anul 1918, cedarea făcându-se ca urmare a unor tratate, dictate,

ultimatumuri.

Or, potrivit Constituției

din 1938, în vigoare la data respectivă, Regatul României era declarat stat

național, unitar și indivizibil, al cărui teritoriu era inalienabil, cetățenii

români bucurându-se de drepturile constituționale care aveau drept cordon

dreptul la protecția statului, chiar dacă acesta nu era formulat în terminis.

Procedând în modul arătat,

Statul Român a încălcat prevederile constituționale, cedând teritoriile

respective și abandonându-și proprii cetățeni, fără luptă, ceea ce reprezintă

temeiul răspunderii sale pentru prejudiciile suferite de unii dintre cetățenii

români.

Astfel, acordarea unor

drepturi compensatorii prin diferite acte normative, între care și O.G. nr.

105/1999, reprezintă o modalitate de reparare a unora dintre prejudiciile

respective.

Deci, având în vedere aceste

considerente, care completează motivarea soluției atacate, în mod judicios a

stabilit instanța de fond că intimatul-reclamant este îndreptățit să primească

drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, iar Statul Român este obligat, prin autoritatea competentă, să i le

acorde, recursul fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 29

din 14 ianuarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2005.