ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3943/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Dolj, secția comercială și contencios administrativ, prin sentința nr. 5875 din 2 octombrie 2003 a admis acțiunea formulată de SC F.D. SRL Craiova, împotriva SC N. SA Satu Mare și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 748.698.513 lei cu titlu de preț, 2.369.935.229 lei penalități de întârziere și 59.346.338 lei cheltuieli de judecată. Hotărând astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a livrat pârâtei marfă și pentru că aceasta nu a plătit-o îi datorează prețul dar și penalități de întârziere, potrivit clauzei prevăzute pe fiecare factură. Susținerea pârâtei că între părți ar fi intervenit compensația reciprocă a datoriilor nu a fost dovedită.

Prin decizia nr. 159 din 9 aprilie 2004, Curtea de Apel Craiova, secția comercială a respins apelul declarat de pârâtă reținând că în mod corect instanța de fond a respins excepția necompetenței teritoriale a t ribunalului Dolj și excepția prematurității cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește fondul cauzei a reținut că factura acceptată de destinatar face dovada existenței relațiilor comerciale între părți, dar și a însușirii clauzei penale înscrise în cuprinsul acestor facturi. Referitor la compensarea inițiată de către pârâtă, atâta timp cât nu a fost acceptată de către reclamantă, nu poate fi invocată ca mod de stingere a obligațiilor iar împrejurarea că pârâta a fost indusă în eroare în legătură cu identitatea persoanei juridice cu care a angajat raporturi contractuale nu este dovedită în cauză.

De asemeni, instanța a respins cererea de suspendare a executării sentinței formulată de pârâtă. Nemulțumită de decizia pronunțată pârâta a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 1, 3, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta susține următoarele: - actele de procedură îndeplinite în dosarul nr. 214/2004 al Curții de Apel Craiova sunt nule pentru că în dosarul nr. 1471/2003, în care în litigiu s-au aflat aceleași părți referitor la aceleași pretenții, ca și în dosarul ce face obiectul prezentei, soluționat tot de către Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 1288 din 3 septembrie 2003, președintele completului de judecată a fost același judecător care a avut calitatea de președinte al completului de judecată ce a pronunțat decizia nr. 159 din 9 aprilie 2004, ce face obiectul prezentului recurs.

Au fost încălcate astfel dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., privind incompatibilitatea; - nu s-au respectat dispozițiile privind competența teritorială, deoarece litigiul comercial trebuia soluționat de Tribunalul Dolj, conform art. 5 C. proc. civ.; - forma simplificată de contractare prin acceptarea ofertei, în lipsa clauzei penale convenite de părți, nu poate genera obligația de plată a penalităților cum greșit au considerat ambele instanțe de fond și de apel; - cererea de suspendare a executării sentinței apelate formulată în temeiul art. 284 alin. (5) C. proc. civ., a fost respinsă în mod greșit de instanța de apel care a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 20 C. proc.

civ., stabilind cuantumul cauțiunii la 5.000.000 lei. Totodată, recurenta a solicitat suspendarea executării instanței de fond, conform art. 300 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în considerarea celor de preced. Recursul este fondat. Critica vizând incompatibilitatea unui membru al completului de judecată care a soluționat o privință privind aceleași părți și cu același obiect, este neîntemeiată pentru că în dosarul nr. 1471/2003 al Curții de Apel Craiova, cauza a fost soluționată conform procedurii somației de plată, prevăzută de O.G. nr. 5/2001, iar decizia nr. 1288 din 3 septembrie 2003 nu are autoritate de lucru judecat în legătură cu fondul, raporturile juridice dintre părți. În aceste condiții nu există cazul de incompatibilitate, prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc.

civ. De asemeni nu este întemeiată unei critici vizând necompetența teritorială a Tribunalului Dolj de a soluționa litigiul pentru că sunt aplicabile dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., care prevăd că în afară de instanța domiciliului pârâtului, este competentă, în cererile privitoare la obligațiile comerciale instanța locului unde a luat naștere obligația sau aceea a locului plății, ori în cauză, obligația a luat naștere la Craiova. În mod corect a procedat instanța de apel respingând cererea de suspendare a executării hotărârii deoarece pârâta nu a făcut dovada achitării cauțiunii, așa cum prevăd dispozițiile art. 280 alin. (1) și art. 300 alin. (3) C. proc. civ., aplicabile în cauză.

Cât privește motivul vizând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este întemeiată. Într-adevăr, așa cum susține pârâta, răspunderea debitorului sub forma penalităților de întârziere intervine doar atunci când în contractul de vânzare-cumpărare ori într-o convenție separată s-a prevăzut în mod expres o clauză penală. Clauza penală reprezintă de fapt o convenție prin care părțile contractante stabilesc prin apreciere anticipată cuantumul daunelor, care vor fi datorate de partea în culpă în caz de neexecutare a obligației contractuale. Rezultă așadar că această sancțiune prestabilită trebuie să fie rezultatul exclusiv al manifestării de voință al părților contractante, ori în cazul de față, mențiunile pe facturi întocmite de reclamantă, au fost făcute fără acordul pârâtei, atâta timp cât pe facturile respective, la rubrica „semnătura de primire” lipsește semnătura pârâtei.

Din adresa pârâtei nr. 2390 din 15 iulie 2002 înaintată reclamantei rezultă că SC N. SA confirmă primirea facturilor dar nu și că acceptă clauza penală menționată în mod unilateral de SC F.D. SRL, așa cum susține aceasta din urmă. Obligând pârâta la plata penalităților de întârziere, atât instanța de fond cât și instanța de apel au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1066 C. civ. și astfel au pronunțat soluții nelegale. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul, va modifica decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă și schimbând în parte sentința apelantă, va înlătura obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Cât privește cererea de suspendare a executării hotărârii recurate, cu adresa nr. 613 din 14 februarie 2005 SC N. SA a comunicat instanței că renunță la această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC N. SA Satu Mare, împotriva deciziei nr. 159 din 9 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială. Modifică decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 5875 din 2 octombrie 2003 a Tribunalului Dolj, pe care o schimbă în parte, în sensul că înlătură obligarea pârâtei de la plata penalităților în cuantum de 2.369.935.229 lei. Menține restul dispozițiilor. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 28 iunie 2005.