ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5457/2004

Asupra recursurilor de față, Examinând actele dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 452 din 30 martie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a), a condamnat pe inculpatul Z.I. la 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. Conform art. 7 din Legea nr. 543/2002, a fost revocată grațierea condiționată pentru restul de pedeapsă de 1007 zile, rămas de executat din pedeapsa de 3 ani și 9 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 666/2001 a Judecătoriei sectorului 6, și s-a dispus ca inculpatul să execute acest rest de pedeapsă alături de pedeapsa aplicată prin hotărâre, în final urmând să execute pedeapsa de 10 ani, 9 luni și 7 zile închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-au aplicat prevederile art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., același tribunal a dispus condamnarea inculpatului H.V., la 7 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. A fost menținută starea de arest a ambilor inculpați și s-au dedus din pedepsele aplicate perioada reținerii și a arestării preventive de la 3 februarie 2003 la zi. Conform art. 116 C. pen., i s-a interzis fiecărui inculpat, pe o perioadă de 4 ani, să se afle în municipiul București. Inculpații au fost obligați, în solidar, la plata următoarelor despăgubiri: - 15 milioane lei, daune materiale și 20 milioane lei, daune morale, către partea civilă I.I.; - 4.693.657 lei, despăgubiri către partea civilă Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București.

S-a constatat că Spitalul Clinic de Urgență Floreasca nu are calitate de parte civilă în cauză. Instanța a reținut că în seara zilei de 21 ianuarie 2003, în jurul orelor 22,30 – 23,00, în timp ce partea vătămată I.I. se întorcea acasă, în stare de ebrietate, în apropierea blocului în care locuia, a fost acostat de o femeie, după care cei doi inculpați s-au apropiat de partea vătămată, aplicându-i mai multe lovituri cu pumnii și picioarele. Au continuat să o lovească și după ce partea vătămată a căzut. Inculpatul H.V. a sustras din buzunarul părții vătămate suma de 5 milioane lei, după care l-a tras de degete pentru a-i sustrage bijuteriile, reușind să-i ia numai verigheta, nu și ghiulul pe care-l avea acesta.

În acest timp, femeia a rămas la o mică distanță de locul incidentului, ulterior îndepărtându-se în fugă împreună cu inculpații. Conform raportului de expertiză medico-legală, I.I. a prezentat leziuni traumatice ce s-au putut produce prin lovire repetată cu corp dur și care au necesitat 14-16 zile de îngrijiri medicale, fără a fi pusă în primejdie viața victimei. Inculpații au negat săvârșirea faptei, Z.I. afirmând că probabil a fost acasă, iar H.V. a susținut că împreună cu Z.I. a fost la niște prieteni în Crângași, întorcându-se acasă dimineața în jurul orei 5. Ambii inculpați nu au solicitat probe în apărare pentru a-și dovedi susținerile. Declarațiile martorilor oculari N.D., I.F., M.F. și M.M., confirmă declarațiile date de partea vătămată, ultimii doi recunoscându-i din grup pe inculpați ca fiind persoanele care l-au atacat pe I.I.

și pe care le-au mai văzut în cartier. Însuși inculpații au recunoscut că locuiesc în aceeași zonă. Declarațiile părții vătămate au fost confirmate și de martorii I.M., D.G. și D.I. Prin decizia penală nr. 391 din 26 mai 2004, Curtea de Apel București, secția I penală a respins, ca nefondate, apelurile declarate de ambii inculpați, menținând arestarea preventivă a acestora. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs inculpații, solicitând achitarea întrucât nu ei au săvârșit fapta, iar, în subsidiar, au cerut reducerea pedepselor aplicate. Examinând recursurile, Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Susținerile ambilor inculpați referitoare la neparticiparea lor la săvârșirea faptei nu au fost confirmate de nici o probă care să fi fost cerută de inculpați și administrată de instanțe.

Ori, potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile învinuitului ori ale inculpatului date în timpul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Prin urmare, declarațiile inculpaților care nu au fost confirmate de alte mijloace de probă nu pot fi avute în vedere de instanță pentru aflarea adevărului. Toate probele efectuate în cauză: declarațiile părții vătămate, raportul de expertiză medico-legală, procesele verbale de recunoaștere din grup a inculpaților, planșele foto, declarațiile martorilor oculari precum și a celorlalți martori, confirmă participarea inculpaților la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie a cărei victimă a fost partea vătămată I.I.

Așadar, sub acest prim aspect, recursurile declarate de inculpați sunt nefondate. Înalta Curte constată că recursurile nu sunt întemeiate nici în ceea ce privește incidența cazului de recurs, prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. (aplicarea unor pedepse greșit individualizate, în raport cu prevederile art. 72 C. pen.). Astfel, pedeapsa principală de 8 ani închisoare aplicată inculpatului recidivist Z.I. este bine individualizată, în raport cu gravitatea faptei săvârșite (tâlhărie) și cu persoana inculpatului, infractor recidivist.

De asemenea, aplicarea art. 7 din Legea nr. 543/2002 și revocarea grațierii condiționate pentru restul de pedeapsă de 1007 zile, rămas neexecutat din pedeapsa anterioară de 3 ani și 9 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 666/2001 a Judecătoriei sectorului 6 București, precum și dispoziția executării acestui rest alături de pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute în final 10 ani, 9 luni și 7 zile închisoare, reprezintă dispoziții legale obligatorii a căror aplicare a fost determinată de comportarea infracțională a inculpatului. Pedeapsa principală de 7 ani închisoare aplicată inculpatului H.V. constituie minimul special de pedeapsă al infracțiunii de tâlhărie săvârșită de inculpat, nejustificându-se acordarea unor circumstanțe atenuante și reducerea pedepsei.

Inculpatul a avut o comportare nesinceră în tot cursul procesului penal, încercând să scape de răspundere penală prin negarea săvârșirii unei fapte pe care a comis-o. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate de inculpați. Conform art. 88 C. pen., se va deduce din pedepsele aplicate inculpaților, timpul arestării preventive de la 3 februarie 2003 la zi (25 octombrie 2004). Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 1.600.000 lei, din care suma de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații Z.I. și H.V., împotriva deciziei penale nr. 391 din 26 mai 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Deduce din pedepsele aplicate ambilor inculpați, timpul arestării preventive de la 3 februarie 2003 la 25 octombrie 2004. Obligă pe recurenții inculpați la plata sumei de câte 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 octombrie 2004.